23 decembrie 1989 – asasinarea Polixeniei

Era dimineata si in centrul Bucuresti-ului se tragea  cu gloante adevarate. Dictatorul fugise, dar la televizor se aratau “teroristii care trasesera  in populatie”. Polixenia era singura acasa. Sotul ei, scapat ca prin minune in ’42 din batalia de la cotul Donului  plecase pe Calea Victoriei si la Universitate sa ajute Revolutia. Vazuse cu ochii lui cum in canalul de pe strada Franklin, apa era rosie de sange si stia ce inseamna asta. Nici eu nu eram acolo, ci la aeroport unde lucram si unde scapasem ca prin miracol cu 10 minute inainte ca o masina de tura, care transporta 8 salariati la serviciu sa fie facuta zob de tirul gloantelor in masacrul de la Otopeni.

Inca de dimineata, am avut o presimtire sumbra, asa ca am sunat-o pe Polixenia la 8.30 sa plece de acasa la rude, in alta zona a Bucuresti-ului. N-a vrut, fiindca nu credea ca la adapostul casei i s-ar fi putut intampla ceva. Asa ca, in acea dimineata fatidica, isi urma programul zilnic care incepea cu o cafea buna, la ibric, pe care o savura o zi intreaga. A fost ultima data cand am mai vorbit cu ea. Telefonul a sunat ca intr-o casa pustie timp de vreo 3 ore, apoi am aflat…..

Casa fusese distrusa de gloante, mobila si geamurile erau sparte si nimic nu mai arata ca inainte. Polixenia era pe jos in bucatarie, cu lingurita cu care amestecase in cafea, inca in mana. Avea o bucata din craniu lipsa si creierii imprastiati peste tot. Mi-au trebuit 22 de ani ca sa pot vorbi despre asta. Si despre ingrozitorul drum catre morga, carata in patura de 4 prieteni. Si despre imaginea de cosmar de pe scarile de la morga Vitan, unde capetele unor soldati tineri se loveau cu zgomot de trepte, tarate de picioare de diversi indivizi. Nu ai cum sa uiti toate astea. Te rogi doar la Doamne Doamne sa nu iti pierzi mintile….

Anii au trecut. In ianuarie 1990, niste procurori militari au venit sa intocmeasca dosarul. Au constatat cum casa era facuta zob si numarul de gloante cu cap vidia, pe care le adunasem din ea – 980 (nouasuteoptzeci de gloante). Apoi au disparut. Odata cu dosarul si cu declaratiile tuturor martorilor si vecinilor aflati in casa. L-am gasit prin bunavointa lui Dan Voinea, la care m-am dus in 2007, dupa ce il cautasem in arhive timp de 18 ani. Intre timp, criminalul care a dat ordinul de tragere ( Ion Iliescu ), a fost de 2 ori presedintele tarii si l-a inaintat la gradul de general pe cel ce a condus soldatii care au tras de la poarta Atheneului Roman.

Viata a mers inainte. Numai asasinarea Polixeniei a ramas necunoscuta. N-a meritat nici macar o diploma sau macar o pomenire pe placutele din jurul cartofului tras in teapa din Piata Revolutiei, ca nepotii ei sa stie ca bunica lor a murit cum a murit. Pe  aleea din stanga bisericii Cimitirului Eroilor, Polixenia doarme de 22 de ani, fara ca asasinul ei sa pateasca ceva. Intre timp, revolutionarii de parada, au certificate si privilegii, fiindca pentru ei Revolutia a fost un soi de business.

Polixenia era o femeie verticala, care isi iubea familia si mai presus de orice, iubea viata. Ar fi putut trai si astazi, sa se bucure de nepotii ei. Pentru ea scriu si fac ceea ce fac…ca moartea ei sa nu fi fost inutila.

Fiindca Polixenia a fost mama mea….