Dedicat latrailor din Cloaca maxima…
Larg însă uşa s-a deschis şi într-un miros pestilenţial, chintesenţa mahalalelor, extractul fermentatului guano, ce-a dospit îndelung la soare în locurile virane, duhoarea ce-a stagnat la gura canalurilor, barometricele efluvii ce călătoresc numai pe drumuri de noapte, nenumitele gazuri ce-şi dau întîlnire numai în anumite unghere, toate alambicatele parfumuri ce le poate distila un rinichi scos din uz intră să bată în retragere şi cele din urmă pături de oxigen.
Mirosurile, efluviile, extractele şi chintesenţele acestea alambicate, ce-au dormitat îndelung la gura canalurilor, au dospit cu beatitudine pe locurile virane, au călătorit şi vor călători cu plăcere în orele nocturne, şi-au dat rendez-vous-uri clandestine în anumite unghere ; îşi au şi ele partizanii lor, căci aşa sunt făcuţi unii, sau chiar cei mai mulţi dintre contimporanii noştri, pe cari numai exalările amoniacale îi mai pot trezi şi-i mai pot face să vibreze.
Fiind marele colector, maxima cloacă a acestor şerpuitoare rîuleţe care nu mai pot reflecta cerul din multa murdărie ce-o tîrăsc în ele, ce nu mai pot face valuri ca să poată aduna lumină pe crestele lor, ce nu mai pot scoate glasuri cristaline din cauza verminei ce le amuţeşte ca o veşnică surdină, ei se adună şi se strîng cerc ca o baltă imundă în jurul mesei celui ce-a intrat, şi fiecare pe rînd, precum toţi locatarii unei mahalale, se mişcă ducîndu-şi cutia cu lături la zgomotul clopoţelului ce-l sună omul primăriei, oprindu-şi odoriferantul lui vehicul la fiecare poartă ; tot astfel şi ei, la semnalul dat de marele lor maestru, îşi destupă micele lor istorioare, captatele lor zvonuri, fermentatele lor ştiri, ignobilele lor cancanuri, ca să le verse în confidenţialul suflet al marelui preot, ce va face artă cu ele…
Stupizi şi naivi ca nişte copii ai suburbiilor, ce-şi pregătesc micile corăbioare de hîrtie şi le dau drumul atunci cînd vine zăporul sau cresc apele mari de multe ploi şi aleargă subt dunga murdară a trotuarelor spre răbdătoarea şi mult nesătula cloacă ce le adună toate ; tot astfel şi ei îşi dau drumul ştirilor în auzul celuia ce-i unul din directorii mult reputatei reviste Cloaca maximă.
Din depărtările tuturor suburbiilor, din îndepărtatele mahalale, din toate cotloanele, pe toate scursorile, pe tot ce poate mişca tulbure valuri, pe toată murdăria în mers, pe tot ce e pantă ori povîrniş, escadrele îşi iau drumul şi pleacă spre nesătula cloacă care le atrage şi le înghite, ca pe urmă, din ce-a adus fiecare corăbioară, din tot materialul fermentat, din tot noroiul şi toate zoile înăcrite, umflîndu-se, să se reverse din nou şi să se împrăştie pe aceleaşi drumuri, pe aceleaşi rîuleţe, pe aceleaşi funduri de pimniţe şi de cotloane, purtînd însă acuma marca parfumului lui personal, indelebila marcă a principalului Colector, stigmatul şi parafa plină de noroiul al cărui secret îl are numai el însuşi…
Şi odată cu intrarea acestui om pitic şi neînsemnat ca o Furnică, dar care totuşi deţine recordul pestilenţialelor exalări, acestui om care pune în mişcare toate ventilatoarele pe unde trece şi face să fluture batistele în aer ori pe unde îşi arată chipul de bizantin, minutul de exaltare cade, neîncrederea mijeşte o clipă în ochi, stînjenit şi cu grabă îşi strînge fiecare minunile şi priveşte îngrozit spre viitorul ce stă dincolo de perdeaua de fum şi dincolo de neagra pată de schwarz.
Aci e gălăgie, e neutrul teren unde se revarsă canalurile, unde se adună paradoxele, e îngusta punte unde ambiţiile se aciuiază o clipă subt acelaşi pavilion, e caravanseraiul unde toţi intră şi nimeni nu se eternizează.
Gol şi enigmatic rămîne paharul din care visurile narcoticului s-au împrăştiat. Clipita colorată, trebuitoare acestor suflete de copii, a trecut, şi a sta mai mult acolo în norul de fum e pierzarea.
Zarurile ce sună sunt fărîmarea vremii care trece nesăbuită şi neroditoare, mînele tremurătoare ce le aruncă spun că nu mai sunt bune de altceva, ochii îndobitociţi privesc în vid, aşteptînd reîntoarcerea norocului ce nu mai ştie să surîdă…
Şi totuşi, oaze simpatice se zugrăvesc, bătrîni cari au apucat alte vremuri, călători ajunşi la capăt de cale, albi pensionari cu fluviale bărbi, areopaguri de fantome prin gura cărora vorbeşte glasul trecutului.
Adunaţi la un loc, anii lor fac veacuri, precum amintirile lor condensează o epocă. Ţigarete groase de chihlimbar vechi au fiecare, lanţuri grele de aur îi înfăşoară ca pe nişte Prometei, inele arhaice cu peceţi şi simboluri complicate strălucesc pe degete, tabachere încrustate, cît nişte besactele, se mută de la unul la altul, batiste mari parcelate în pătrate le umflă buzunările.
Ei singuri sunt fericiţi, căci numai ei nu mai visează ; ei singuri sunt fericiţi, căci sunt la capătul tuturor ambiţiilor şi nu mai au ce spera ; ei singuri sunt fericiţi, căci sunt dezbrăcaţi de toate patimile…
Himere şi visuri ce înşiră hexametrii ori arborează lavaliere ei nu mai au ; bătrîneţea lor poartă şoşoni pe toate anotimpurile şi contra tuturor noroaielor ; senilitatea lor nu se mai poate înduioşa de trandafiriile flori ce le poartă un ram tînăr în primăvară…
Oaza aceasta singură e fericită, picături negre de schwarz şi albe bucăţi de zahăr îi leagă cu un lanţ împestriţat pe unul de celălalt, surdele lor urechi nu mai pot auzi zgomotul zarurilor, bumbacul ce li astupă auzul îi fereşte de curente, de clevetiri şi de vorbe rele, renunţarea ce o dă (sic) anii mulţi i-a făcut în sfîrşit înţelepţi.
Purta-vom şi noi vreodată, o ! confraţii mei mulţi, înrudiţi şi noi printr-o vastă pată de schwarz, grele lanţuri de aur pe burţi, fantastice inele pe degete, grele tabachere să ni le trecem cu prietenie unul altuia, bumbac în urechi ca să nu mai auzim clevetirile şi nepăsarea ce-o dau anii mulţi, ca să ne putem ierta unii pe alţii şi să ne adunăm în jurul acelei mese de marmură, într-un colţ, ca aceşti bătrîni înţelepţi şi privilegiaţi — cine ştie ?…
1 februarie 1912
Dimitrie Anghel -Agora moderna
You must be logged in to post a comment.