Posted tagged ‘Mos Ion Roata’

Poveste cu talc – Mos Ion Roata si Unirea

December 3, 2011

La 1857, pe când se ferbea Unirea în Iaşi, boierii moldoveni liberali, ca de-alde Costache Hurmuzachi, M. Kogălniceanu şi alţii, au găsit cu cale să cheme la Adunare şi câţiva ţărani fruntaşi, câte unul din fiecare judeţ, spre a lua şi ei parte la facerea acestui măreţ şi nobil act naţional. Cum au ajuns ţăranii în Iaşi, boierii au pus mână de la mână, de i-au ferchezuit frumos şi i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe şi cuşme nouă, de se mirau ţăranii ce berechet i-a găsit. Apoi, se zice că i-ar fi dat pe sama unuia dintre boieri să le ţie cuvânt, ca să-i facă a înţelege scopul chemării lor la Iaşi.

— Oameni buni, ştiţi pentru ce sunteţi chemaţi aici, între noi? zise boierul cu blândeţă.

— Vom şti, cucoane, dacă ni-ţi spune, răspunse cu sfială un ţăran mai bătrân, scărpinându-se în cap.

— Apoi, iaca ce, oameni buni: de sute de ani, două ţări surori, creştine şi megieşe, Moldova noastră şi Valahia sau Ţara Muntenească, de care poate-ţi fi auzit vorbindu-se, se sfâşie şi se mănâncă între dânsele, spre cumplita urgie şi peire a neamului românesc. Ţări surori şi creştine, am zis, oameni buni; căci, precum ne închinăm noi, moldovenii, aşa se închină şi fraţii noştri din Valahia. Statura, vorba, hrana, îmbrăcămintea şi toate obiceiurile câte le avem noi le au întocmai şi fraţii noştri munteni. Ţări megieşe, am zis, oameni buni; căci numai pârăuaşul Milcov, ce trece pe la Focşani, le desparte. “Să-l secăm dar dintr-o sorbire” şi să facem sfânta Unire, adică înfrăţirea dorită de strămoşii noştri, pe care ei n-au putut s-o facă în împrejurările grele de pe atunci. Iaca, oameni buni, ce treabă creştinească şi frumoasă avem de făcut. Numai Dumnezeu să ne-ajute! Înţeles-aţi, vă rog, oameni buni, pentru ce v-am chemat? Şi dacă aveţi ceva de zis, nu vă sfiiţi; spuneţi verde, moldoveneşte, ca la nişte fraţi ce vă suntem; că de-aceea ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alţii şi Dumnezeu să ne lumineze pe toţi cum a şti el mai bine!

— Înţelegem, cucoane, aşa a fi, răspunseră câţiva ţărani mai ruşinoşi; că, dă, nu-ţi şti dumnevoastră ce-i pe lume, noi, ţărănimea de la coarnele plugului, avem să ştim ce-i bine şi ce-i rău?…

— Ba eu, drept să vă spun, cucoane, n-am înţeles! cică zise cu îndrăzneală unul dintre ţărani, anume Ion Roată. Ş-apoi, chiar dacă ne-am pricepe şi noi la câte ceva, cine se mai uită în gura noastră? Vorba ceea, cucoane: “Ţăranul, când merge, tropăieşte, şi când vorbeşte, hodorogeşte”, să ierte cinstită faţă dumnevoastră. Eu socot că treaba asta se putea face şi fără de noi; că, dă, noi ştim a învârti sapa, coasa şi secera, dar dumnevoastră învârtiţi condeiul şi, când vreţi, ştiţi a face din alb negru şi din negru alb… Dumnezeu v-a dăruit cu minte ca să ne povăţuiţi şi pe noi, prostimea…

— Ba nu, oameni buni; s-a trecut vremea aceea, pe când numai boierii făceau totul în ţara aceasta ş-o storceau după plac. Astăzi toţi, de la vlădică până la opincă, trebuie să luăm parte la nevoile şi la fericirea ţării. Muncă şi câştig, datorii şi drepturi pentru toţi deopotrivă.

Le spuse boierul apoi despre originea românilor, cum şi de cine au fost ei aduşi pe aceste locuri; despre suferinţele lor şi cum au ajuns a fi dezbinaţi şi împrăştiaţi prin alte ţări. Le dă el pilde câte şi mai multe: cu smocul de nuiele, cu taurii învrăjbiţi şi, în sfârşit, se sileşte bietul creştin din răsputeri a-i face să înţeleagă care sunt roadele binefăcătoare ale Unirii, aducându-le aminte că tot “pentru unirea tuturor” se roagă şi sfânta biserică, în toate zilele, mai bine de 1.850 de ani.

— Ei, oameni buni, cred că acuma aţi priceput!
— Priceput, cucoane, cât se poate de bine, răspunseră mai toţi. Dumnezeu să vă ajute la cele bune!
— Ba eu tot nu, cucoane, răspunse moşul Ion Roată.
— Dumnezeu să mă ierte, moş Ioane, dar dumneta, cum văd, eşti cam greu de cap; ia haidem în grădină, să vă fac a înţelege şi mai bine. Moş Ioane, vezi colo, în ogradă la mine, bolovanul cel mare?
— Îl vedem, cucoane.
— Ia fă bine şi adă-l ici, lângă mine, zise boierul, care şedea acum pe un jilţ în mijlocul ţăranilor.
— S-avem iertare, cucoane, n-om putea, că doar acolo-i greutate, nu şagă.
— Ia cearcă şi vezi.

Moş Roată se duce şi vrea să ridice bolovanul, dar nu poate.

— Ia du-te şi dumneta moş Vasile, şi dumneta, bade Ilie, şi dumneta, bade Pandelachi.

În sfârşit, se duc ei vro trei-patru ţărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umere şi-l aduc lângă boier.

— Ei, oameni buni, vedeţi? S-a dus moş Ion şi n-a putut face treaba singur; dar când v-aţi mai dus câţiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu uşurinţă, greutatea n-a mai fost aceeaşi. Povestea cântecului:

Unde-i unul nu-i putere,
La nevoi şi la durere;
Unde-s mulţi, puterea creşte,
Şi duşmanul nu sporeşte.

Aşa şi cu Unirea, oameni buni! Credeţi dumnevoastră că, de-a ajuta Dumnezeu a se uni Moldova cu Valahia avem să fim numai atâţia? Fraţii noştri din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi cei de peste Dunărea, din Macedonia şi de prin alte părţi ale lumii, numai să ne vadă că trăim bine, şi ei se vor bucura şi ne vor iubi, de n-or mai îndrăzni duşmanii, în vecii vecilor, a se lega de români. D-apoi fraţii noştri de sânge: franţujii, italienii, spaniolii şi portughezii, ce aşteapt? La orice întâmplare, Doamne fereşte, stau gata să-şi verse sângele pentru noi… Unirea face puterea, oameni buni. Ei, acum cred c-aţi înţeles şi răsînţeles.

— Ba eu unul, să iertaţi dumnevoastră, cucoane, încă tot n-am înţeles, răspunde moş Roată.

— Cum se face asta, moş Ioane? Mai bine ce v-am tălmăcit, şi un copil putea să înţeleagă.

— Mai aşa, cucoane, răspunseră ceilalţi.

— Moş Ioane, zise acum boierul, cam tulburat de multă oboseală, ia spune dumneta, în legea dumitale, cum ai înţeles, cum n-ai înţeles, de când se face atâta vorbă; să auzim şi noi!

— Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă şi până la faptă este mare deosebire… Dumnevoastră, ca fiecare boier, numai ne-aţi poruncit să aducem bolovanul, d-ar n-aţi pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneaţi dinioarea, că de-acum toţi au să ieie parte la sarcini: de la vlădică până la opincă. Bine-ar fi dac-ar fi aşa, cucoane, că la războiu înapoi şi la pomană năvală, parcă nu prea vine la socoteală… Iar de la bolovanul dumnevoastră am înţeles aşa: că până acum noi, ţăranii, am dus fiecare câte-o peatră mai mare sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemaţi a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre… Să dea Domnul, cucoane, să fie altfel, că mie unuia, nu mi-a părč rău.

La aceste vorbe, ţăranii ceilalţi au început a strânge din umere, a se uita lung unul la altul şi a zice:

— Ia, poate că şi Roată al nostru să aibă dreptate!…

Iar boierul, luându-i înainte cu glume, a înghiţit găluşca şi a tăcut molcum.

SURSA

Iarba, nucul si constipatia politico-civica

November 13, 2011

M-am uitat la firul ierbii si e liniste. Dupa ce-a trecut o boare pe deasupra viilor ( a se citi cetateni ), e iara, aceeasi liniste confuza, cetoasa, plina de dezamagiri nesfarsite, resemnata de-a dreptul, ca intotdeauna. O fi linistea dinaintea furtunii ? Hmm….singura furtuna din ultimii 21 de ani, care a miscat firul ierbii, dar l-a si parlit de nu si-a mai revenit… a fost pornita de marele doritor de liniste, care a avut grija ce sa isi doreasca, ca sa se-ndeplineasca. Acum insa, ma asteptam ca firutul ala verde si viu de iarba, supravietuitor intemperiilor, sa aiba un zvac cat casa, doar zice-se ca o rasarit pom mandru, cu manual de activism, obiective si o madame asistenta.

Poate ca e iarna si asteapta sa-l acopere plapumioara „alba ca zapada”… unde am mai auzit eu de chestia asta ? …pana la primavara, ca stie el ca primavara are conotatii, inca din ’89, de la Praga.

Sau poate ca pomul e nuc, mai stii ? Chiar mi-e teama sa nu fie nuc. Nu de alta, dar umbra nucului nu numai ca e periculoasa pentru iarba dar mai traieste si mult. Sa va spun drept, nu mai am timp sa astept inca 20 de ani, decat daca se descopera licoarea vietii fara de moarte, dar si in cazul asta, n-am rabdare si pentru asta…stiu eu ca nu exista remediu, ca vine 2012.

Exista niste lucruri pe care sincer, nu le inteleg deloc. Cum se face ca in atatia ani s-au tot ridicat elite dupa elite, in miscari si partide mai pe dreapta sau mai pe stanga, dar toate fara seva? Unde-i seva? Cum se face ca toate pornesc entuziast, cu oameni alaturi care cred initial in ceea ce fac si apoi toate miscarile civice si partidele se frang pur si simplu? Ai zice ca-i virus fara remediu, nu alta. Ascultand „sunetele” pe care le fac in tot procesul de frangere, m-am prins ca … sunt goale pe dinauntru. Pur si simplu sunt create dupa frica din mintea noastra, dupa scepticimul si frivolitatea noastra, dupa dorinta de a evita X sau Y chestie, de a-l infrange pe nea Caisa 1 sau nea Caisa 20, de a evita dezastrul Z sau dezastrul T etc. Ca si cum societatea romaneasca produce in majoritate probleme, dezastre, dezechilibre, iar sportul national este evitarea.

O societate este precum un organism uman, iar oamenii sunt celulele ce o compun. Modul in care actioneaza si se comporta miscarile civice si partidele pe care le-am vazut pana acum ( inclusiv  cele noi, luand in considerare strict ceea ce au declarat public, ca nu am de unde sa stiu ce planuri au) zici ca sunt niste celule din organism ce se inmultesc de capul lor, traiesc de capul lor – ca cele maligne-, ignorand complet comunitatile de celule normale, pe care le si faulteaza, cum le prind cum le fragmenteaza cu grija si precizie, doar doar dispare simtul comunitatii si se sterge din amintirea / din campul constiintei colective ideea de comunitate si puterea sa.

E un fel de perseverare diabolicum sa faci acelasi lucru si sa astepti alte rezultate. Pot presupune ca  miscarile civice si partidele pe care le-am vazut pana acum se simt precum niste celule mai destepte, „mai speciale”, mai cu mot decat restul celulelor, obsedate sa fuga „de la firul ierbii”si sa ajunga in varf, sa urmareasca doar ce se intampla la varf, acolo unde aerul este rarefiat si procesele ajung sa fie … anaerobe. Traiasca individualismul pagubitor ! Doar ca, nu prea fac nici o treaba aceste „celule mai cu mot” pentru ca, desi trambiteaza diverse competente si specializari, si-au pierdut apartenenta si conectarea cu pamantul si cei de pe pamant! Separarea lor este atat de mare ca ti-e si greu sa spui din ce „trib” provin. La fel ca si celulele maligne si aceste „celule mai cu mot” migreaza usor si pot forma metastaze la distanta de tumora principala. Paralela poate continua, ar fi chiar interesant de detaliat … DAR problemele noastre reale sunt altele:

  1. unde si de ce apare mutatia ce transforma celulele – oamenii din societate in mutanti cancerosi, odata ce devin parte a unei miscari sau partid ce se considera atoate stiutor si propune razboaie drapate sub directii de dezvoltare sau obiective pentru a evita cate ceva?
  2. cum de societatea nu se poate auto-regla ? Ma uit la ultimii 21 de ani si nu inteleg cum de societatea nu se poate       auto-regla si nu se poate curata singura  de murdarie. De ce ramane constipata, intoxicata??

OK, nu se intampla doar la noi, se intampla in multe alte tari dar asta nu e o scuza. S-a tot vorbit despre comunism si relele facute de acesta, se discuta cu nostalgie despre „o dreapta” interbelica si despre cate a facut si a dres.  Dar existenta si activitatea acelei „drepte”, „stangi” si „centru” interbelice au facut posibila lipirea comunismului si efectele sale asupra oamenilor. Solutiile de genul reactiilor pavloviene „vindeti si privatizati tot” nu au dus la fericirea oamenilor nici in tarile care au urmat aceasta reteta; si acolo sunt probleme, somaj, depresie cat Himalaya, nefericire, dezbinare si lehamite in randul oamenilor obisnuiti.

Avem darul de a judeca lucrurile intotdeauna ignorand contextul, cu toate informatiile pe care ni le ofera acesta. Ca sa nu mai vorbim ca asteptam, suntem specialisti in asteptare. Asteptam un salvator, un guvern nou, un partid nou, un cer nou si o minune ca cea de la Maglavit, care a fost colectiva si nu individuala, sociala si nu religioasa, apropo. Ceea ce a facut Maglavitul, adica captarea fortelor tainuite din comunitate, ar trebui sa o faca si noile miscari si sa mearga mai departe, canalizandu-le.

Altfel, imi tot rasare in minte povestea cu Mos Ion Roata si morala ei: „mai bine un taran cu un car de minte decat un bonjurist cu un dram de scoala”. Intrebarea este .. mai avem tarani cu minte cu carul, tarani nemodificati genetic 😀 ? Mai avem sange-n vene sa ne activam sistemul imunitar al societatii astfel incat curatarea de toate murdariile sa fie un proces natural si ritmic ? Oare chiar vrem sa avem o astfel de societate capabila sa se auto-regleze ?   Stiti de ce intreb ? Daca chiar am dori asa ceva ne-am asuma si l-am face sa existe. Acum, nu peste 50 de ani. Pentru ca depinde de cei de la firul ierbii nu de copaci. Punct.


%d bloggers like this: