Pilotii orbi

Din ciclul: cine-si uita istoria e condamnat sa o repete….in 2012. In 1937, Mircea Eliade descria 20 de ani de pierduti de Romania. Seamana atat de mult cu ce a facut din tara cei 20 de ani  de politica a lui Iliescu, incat te infioara. Sistemul mafiot care se zbate astazi, in an de alegeri, cauta cu diperare sa revina transpartinic si unit, pentru o ultima lovitura de gratie.

 

Mircea Eliade :text publicat în „Vremea”, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3:

 «Imoralitatea clasei conducătoare românești, care deține “puterea” politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia națională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit țărănimea, că s-a introdus politicianismul în administrație și învățământ, că s-au desnaționalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranței statului și toate aceste atentate contra ființei neamului nostru, ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate. Memoria generațiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile și eroismul anilor cumpliți 1916- 1918 – lăsând să se aștearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred că este o crimã care nu va putea fi niciodată uitată: acești aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (și când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fața contemporanilor și în fața istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de corupție, bacșișuri, demagogie și șantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãși existența istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai văd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase și mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nostru este condusã de niște piloți orbi. Acum, când se pregãtește marea luptã dupã care se va ști cine meritã sã supraviețuiascã și cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare își continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenințarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceștia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze.

Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat. Si asta e destul ca sã începi sã plângi.

Protest USL in fata la Ministerul Muncii

Imi pare rau ca nu am o camera de filmat, sa va distrati putin, cu vreo 70 de pensionari instigati la JOS Basescu, JOS javra ordinara, Iesiti afara javre ordinare si tot vocabularul uslas impamantenit de ceva vreme. Protestatarii sunt impartiti in jumatate, unii stau lipiti de zidul fostului MAI, prea lasi sa strige sau sa apara in fata camerelor de luat vederi ale Antenei 3, aflata la fata locului si care pregateste printr-o duduie blonda aflata in masina, pe cei carora le ia interviu si care isi noteaza cuminti ce sa spuna, altii aflati in prima linie, condusi de Cristea Toader, presedintele europensionarilor din Romania, urla la megafoane, in loc de cereri concrete, binecunoscutele scuipaturi contra Basescu si clica sa “mafiota” . 😀

Pana una alta, grevele si pichetarile sunt parte ale unei normalitati, in ceea ce priveste democratia. Modul cum se cer drepturile  de catre acesti oameni instigati si folositi ca masa de manevra insa, ar trebui  insa sa ne puna pe ganduri.

De la normalitatea democratica, la decenta comportamentului este o cale atat de lunga, cat cea de 21 de ani a democratiei originale implementata de Ilici. Ca acesti oameni manipulati vad infernul in guvernarea lui Boc si presedintia lui Basescu si paradisul in guvernarile si presedintiile anterioare sau cele ce va sa vina, nu face altceva, decat, asa cum spunea Dorin Tudoran referindu-se la normalitate si societati intredeschise, sa ne arate Purgatoriul in care ne scaldam de 21 de ani, avand vesnice pretentii de la altii si niciodata de la noi. Astfel, asa cum spunea un comentator de pe acelasi blog….ma tem ca “democratia originala” de la noi nu este decat o harababura originala in sos de coruptie. Remedii? Nu vad decat indemnul eliadesc de a ne rodi fiecare destinul…

In fond, conform unei frumoase profetii hopi…NOI SUNTEM CEI PE CARE-I ASTEPTAM SA VINA !  Si as incheia cu vorbele lui Alberto Villloldo, care  spunea : SA FII EROU INSEAMNA SA FII AUTORUL PROPRIEI TALE POVESTI……chestie de perspectiva !

Fatalitatea la romani….

„Ce nu înseamnă Miorita: resemnare, fatalism, chemarea morţii, pasivitate, pesimism. Ce înseamnă: anti-istoricitate, transfigurare a condiţiei adamice. Poporul român e înzestrat cu o putere de transfigurare ce-i permite să preschimbe întregul univers şi să pătrundă în cosmosul liturgic (să participe la celebrarea liturgiei cosmice ar spune Maxim Mărturisitorul). Împotriva soartei nu te poţi apăra ca împotriva unor vrăjmaşi; nu poţi decât să dai un înţeles nou consecinţelor ineluctabile ale destinului în curs de împlinire (…). Ciobanul săvârşeşte o transmutaţie – marea operă a denigraţilor alchimişti -, îşi transformă nenorocirea în taină mistică. Înfrânge soarta. Dă un sens fast nefericirii…”. Mircea Eliade

Destinul reprezinta o realitate unica, care se manifesta sub trei aspecte…determinism, fatalism si libertate. In destin se imbina metafizicul si naturalul, astfel incat destinul ne apare ca o continua modelare a vietii noastre. Fatalitatea este inteleasa ca predestin, ea este  fie implinirea, fie esecul unei realitati. Libertatea, spre deosebire de determinism, care se refera la o ordine precisa si acele cauze care stau la baza existentei fiintei umane se afla la dispozitia persoanei, conform dorintei si vointei acesteia.

Destinul e scuza celor slabi şi opera celor tari. Nicolae Titulescu

Ciobanul mioritic a inteles sa fie stapanul propriei sale vieti, de a fi deasupra vietii si abia acum am descifrat talcul versurilor..“si de-ar fi sa mor..” pe care la scoala l-am interpretat simplist facand din el timp de aproape 150 de ani..un esec in realizarea de sine a romanilor.

Impacarea cu soarta a ciobanului mioritic este rezultatul acceptarii si intelegerii continuitatii, nu al atitudinii prin care omul se declara invins de destin, asa cum ne-a fost transmisa de catre unii din dascalii din invatamantul romanesc de atatea generatii,  incat a devenit o principala carenta a romanilor.

“Durerea” ciobanului mioritic a fost extrapolata la durerea neamului romanesc si in cazul acesta a capatat o semnificatie fatidica. Un fel de vineri 13 al nostru, care ne-a insotit de generatii.  Ea depaseste pe oricine, a devenit suprapersonala, nu este inteleasa si nici acceptata, de aceea frizeaza absurdul, nefirescul, nemilosul. Din acest motiv..a aparut vocatia tragismului, o stare anormala, dar cu profund caracter simbolic, care face ca unii romani sa proiecteze cauzele asupra rautatii, invidiei si lacomiei ciobanului vrancean si cel ungurean, fie de a o corela cu o pedeapsa divina.

Suferinta legata intim de durere si cu care adesea este confundata pe nedrept, reprezinta una din starile ce configureaza situatiile inchise ale vietii, cele in care ne confruntam cu limitarea si trebuie sa alegem. Suferinta este mai larga decat durerea si ea poate exista si in absenta durerii. Nu pricep nici acum, de ce mi s-a indus subtil ideea ca nicio suferinta nu este lipsita de sens, intamplatoare, ca ea poate fi suportata, tolerata sau acceptata, uneori chiar dorita…

Asta nu cumva, fiindca trebuie sa am intotdeauna dreptate si sa ma simt ok cu statutul de victima, chiar sa mi-l doresc spre a nu iesi din randul lumii ?  Ce-ar fi, daca n-as accepta ca sunt o victima ?

Cine are interesul ca fatalitatea sa fie prezenta in comportamentul romanilor ? Orice chin este o framantare interioara a unui om, cu multiple forme de manifestare…disperarea, izolarea, fuga, plansul, remuscarea, tortura….

Cine ne vrea plangaciosi si fatalisti si de ce ? …Hmmm…e retorica, desigur !

Ce ziceti s-o driblam ?

“Watch your thoughts, for they become words.
Watch your words, for they become actions.
Watch your actions, for they become habits.
Watch your habits, for they become character.
Watch your character, for it becomes your destiny.”

Tara lui bacsis-bacsis !

Toamna trecută, într-un vagon în trecere prin Polonia, se vorbea despre România ca: Ţara lui bacşiş – bacşiş. Expresia, cât ar fi fost ea de umilitoare, nu mi s-a părut prea aspră. […]Văzută de departe, politica noastră culturală şi propaganda noastră în străinătate se dovedeşte o creaţie de inconştienţi sau de demenţi. Nici nu vom şti pe cine să tragem la răspundere. Se fac greşeli atât de grave şi întreaga noastră propagandă este atât de ridicolă  încât generaţiile viitoare ne vor taxa, pe toţi, drept inconştienţi, tâlhari sau demenţi. Încercaţi şi vă imaginaţi ce ar fi ţara românească după ce Liviu Rebreanu şi Papadat-Bengescu ar fi traduşi şi lansaţi în toată lumea; după ce universităţile noastre ar fi încăpute în mâini tinere; după ce ataşaţii de presă din străinătate ar fi înlocuiţi cu oameni harnici şi pricepuţi  imaginaţi-vă toate acestea şi veţi înţelege ce vor crede generaţiile următoare despre noi. Ar fi atât de simplu ca roumain, rumenian, rumane şi rumeno să nu se mai lege  în memoria europenilor  numai de Skoda, de bacşiş – bacşiş, de incapacitate politică şi de conştiinţă ieftin de cumpărat  ci şi de opera unui Rebreanu, Blaga, Brâncuşi sau Enescu. Ar fi atât de simplu… Un ministru inteligent ar înţelege că, în starea de lucruri de astăzi, singura ofensivă ieftină şi eficace împotriva insultelor legate automat de numele neamului nostru  ar fi ofensiva valorilor maxime şi specifice. Dar nimeni nu înţelege. Şi pe fiecare zi noroiul ne stropeşte mai direct şi numele de român e mai compromis.

Mircea Eliade, Profetism românesc. Vol. II. România în eternitate, Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1990, pp. 92-94