Cati poeti nationali poate avea Romania si ce inseamna aceasta sintagma ?
Dan Manuca, intr-un articol din Romania Literara, extrem de documentat, ne lamureste :
calificativul “naţional” circumscrie un superlativ absolut: “cel mai mare”, “unicul” ş.a.m.d. Cum se poate lesne constata insa, diluîndu-şi, prin supralicitare, capacitatea de cuprindere, formula “poet naţional” a ajuns o simplă etichetă, pusă pe un conţinut eterogen, nemaiavînd nici o relevanţă şi nemaicomunicînd nici o apreciere valorică.
Acest fapt este atestat de utilizarea ei si in cazul lui Adrian Paunescu.
M-am intrebat ce s-ar intampla, daca in loc sa privim tabloul atarnat de prostituatele media , cu ocazia acestei morti, in care ni se explica existenta a doi poeti nationali…..am privi dincolo de acesta, chiar dincolo de perete, la sufletul societatii in care a crescut, esenta spirituala ale carei intamplatoare aparente sunt inselatoare si care te lasa sa vezi in final…grosolanele pete de culoare pictate pe panza…
Daca ar fi trait, Paul Zarifopol ar fi fost socat de „schimbarile ciudate ale gustului literar”, el care fixa, nuantat, locul lui Alecsandri, aprecia spiritul critic al lui Gr. Alexandrescu, dupa ce constata ca „veacul de aur al scripturilor romane era umplut atat de frumos de catre Dosoftei, Costin si Neculce”, apoi „versul nepractic” al lui Ion Barbu”, pitorescul „pur” din poezia lui Adrian Maniu sau „stralucita vizualitate” a lui Cosbuc, Vinea sau Pillat. Deasupra tuturor se afla insa admiratia absoluta fata de Eminescu, acest „torso omenesc de o nesfarsita melancolie”:
„.. nu-i de inteles de ce nu am putea spune in auzul tuturor ca, punand o poezie de Eminescu alaturi de una a lui Goethe, se vede numai decat ca a lui Eminescu e admirabila, iar a lui Goethe regretabila, de nu chiar lamentabila”.
Si atunci ? Daca insusi Goethe nu suporta comparatia, cum oare ar putea-o suporta un versificator prolific precum Adrian Paunescu, a carui uzina de poezie, insumeaza peste 300.000 de versuri, depasind cea mai intinsa epopee a lumii, Mahabharata, care are numai 215.000 ?
Si fiindca tot am pomenit de remarcabilul Zarifopol, iata mai jos, cateva dintre eseurile sale, publicate in “Registrul ideilor gingase”( 1926 ), ca si comentariu la ceea ce se intampla astazi, dincolo de simpla moarte a unui semen al nostru.
Magarul filosofului nu piere de foame intre cele doua banite egal pline, pentru ca foamea si nu egalitatea banitelor il hotaraste: animalul incepe sa manance, indiferent de banita. Trebuinta de a avea numaidecat o parere literara este motivul hotarator; poate ca adeseori decizia vine ca in cazul magarului, indiferent de estetica.
In practica zilnica, omul tine socoteala de gustul cercului in care se gaseste; se decide dupa sfiala ori dupa lipsa de consideratie pe care cercul i-o inspira. Oricum, primul pas odata facut, pentru clasici ori pentru moderni, staruim de obicei pe drumul apucat, cu o indardtnicie surprinzatoare. Ambitia consecventei este o putere mare si oarba, chiar in lucrurile literare si artistice. Si consecventa este cu atat mai feroce cu cat mai neclare sunt in constiinta omului motivele specific estetice, daca cumva s-a intamplat ca astfel de motive sa intre in actiune. Dar interventia motivelor de acest soi este cu totul nesigura si rara. Atitudinile curente, in arta si literatura, sunt nu de natura estetica, ci sociala: sunt rezultate din trebuinta de a figura cat mai patent in cercul social al carui prestigiu ne farmeca mai mult.
Daca, vorbind de poezia sau de proza unui cetatean, il consideri pe acesta, de exemplu, ca tata de familie sau ca alegator ori, judecandu-i pledoariile si discursurile, il ai in vedere ca autor dramatic sau nuvelist, atunci procedarea d-tale este sintetica si unitara. Cine tinde la seriozitate trebuie sa procedeze astfel: sa tina seama adica de fundamentalul principiu ca un om ori un lucru trebuie judecat unitar si valorificat in totalitatea lui. Caci in ordinea inalt sufleteasca se pot – pretios privilegiu – aduna, nu ca in matematica, numai valori de acelasi fel, ci si de cea mai variata natura: prozator, alegator, tata de familie, profesor – si suma iti da valoarea persoanei. Astfel ajungi sa intelegi, aproape pe nebagatele de seama, pentru ce proza lui te emotioneaza.
Scrisul ajuns tabiet face pe om nesimtitor fata cu capitalul sau de inventivitate natural si adevarat. Se plagiazi o viata intreaga pe sine, adeseori cu deplina, cateodata cu mai putina naivitate. Negresit, fiindca ii face mare placere scrisul lui: placere asemene unei scarpinari periodice, executate cu maiestria mecanica a obiceiului organic. Cine stie cat la suta din literatura toata se va fi nascut din aceasta stare intelectuala inocenta care e scrisul tabiet!
Gloria se coloreaza insa variat, dupa orientarea diversa a ambitiilor. Produc unii literatura numai pentru a fi luati in seama de o femeie, altii ca sa isi apropie numele de acel al unei celebritati ori ca sa patrunda intr-un cerc social sau ]ntr-o literatur straina ilustra.
In estetica suburbana se zice, cu ton satisfacut si rezolutiv, ca omul cu pricina scrie pentru ca are ceva de spus. Eufemism diplomatic, ca sa nu zica, fara inconjur, ca literatura e sat fara caini – idealul scump si ascuns al diletantilor cu ambitie.
In forme felurite, vointa impulsiva se zbate impotriva mintii curate, care tinde sa o subjuge si sa o desalbaticeasca. Lupta aceasta este veche ca lumea, si nu cred ca ar putea cineva anunta cu hotarare cum se va sfarsi. De zeci de ani acum vointa triumfa cu o incomparabila pompa. Dar mai demult poetii si filozofii se intrec sa justifice smintitele ei obraznicii, palavragii de toate culorile varsa cu patos mofturi rasuflate peste ispravile ei cele mai absurde. Iar prostimea din toate clasele inghite multumita aceasta atmosfera antiintelectuala si exact potrivita intelectului acestei prostimi.
In orice autentica incarnare a spiritului comun, in orice grupare, cenaclu, secta, partid, ceea ce loveste si amuza cu deosebire este silinta fierbinte cu care se cultiva lenea gandirii si harnicia vointei. A zice scurt ca cei mai multi oameni sunt prosti este un
pseudoparadox vulgar si simplist.Majoritatea speciei noastre pare, intr-adevar, ca se compune din imbecili de temperament, dar este banuiala ca solicitarile practice dezvolta atat de tare lenea de a gandi, incat capitalul manifest de inteligenta s-ar putea sa fie mult prea mic fata de acel latent.
Atat interesele imediat practice, cat si vanitatea atotputernica imboldesc draceste pe om sa iasa in evidenta, prin urmare sa stie ceva, sa judece, sa generalizeze, cum s-o putea, despre ce s-o putea, repede, simplu, hotarat. Acest valmasag de negandire este, fireste, improductiv.In societatea noua romaneasca, ticalosiile de orice fel poarta aproape constant semnul inocentei; acesti oameni fac rau fara sa pacatuiasca. Perversitatea, viciul adevarat si tragic nu sunt cu putinta decat acolo unde, printr-o indelungata si profunda constrangere morala si religioasa, s-au putut forma acele duplicitati si conflicte din care se naste cunostinta complicata a binelui si raului moral.
O lume care sa fie mai ignoranta in aceasta stiinta decat lumea in mijlocul careia a creat artistul Caragiale ar fi, cred, greu de gasit in tot cuprinsul societatilor istorice.
Cred ca nu mai este nimic de adaugat, decat poate, crestinescul Dumnezeu sa il ierte si sa-i ierte pe cei care l-au comparat cu Eminescu…..
You must be logged in to post a comment.