Naiva grosolanie a sentimentalitatii populare

Cati poeti nationali poate avea Romania si ce inseamna aceasta sintagma ?

Dan Manuca, intr-un articol din Romania Literara, extrem de documentat, ne lamureste :

calificativul “naţional” circumscrie un superlativ absolut: “cel mai mare”, “unicul” ş.a.m.d. Cum se poate lesne constata insa, diluîndu-şi, prin supralicitare, capacitatea de cuprindere, formula “poet naţional” a ajuns o simplă etichetă, pusă pe un conţinut eterogen, nemaiavînd nici o relevanţă şi nemaicomunicînd nici o apreciere valorică.

Acest fapt este atestat de utilizarea ei si in cazul lui Adrian Paunescu.

M-am intrebat ce s-ar intampla, daca in loc sa privim tabloul atarnat de prostituatele media , cu ocazia acestei  morti, in care ni se explica existenta a doi poeti nationali…..am privi dincolo de acesta, chiar dincolo de perete, la  sufletul societatii in care a crescut, esenta spirituala ale carei intamplatoare aparente sunt inselatoare si care te lasa sa vezi in final…grosolanele pete de culoare pictate pe panza…

Daca ar fi trait, Paul Zarifopol ar fi fost socat de „schimbarile ciudate ale gustului literar”,  el care fixa, nuantat, locul lui Alecsandri, aprecia spiritul critic al lui Gr. Alexandrescu, dupa ce constata ca „veacul de aur al scripturilor romane era umplut atat de frumos  de catre Dosoftei, Costin si Neculce”, apoi „versul nepractic” al lui Ion Barbu”, pitorescul „pur” din poezia lui Adrian Maniu sau  „stralucita vizualitate” a lui Cosbuc, Vinea sau Pillat.  Deasupra tuturor se afla insa admiratia absoluta fata de Eminescu, acest „torso omenesc de o nesfarsita melancolie”:

„.. nu-i de inteles de ce nu am putea spune in auzul tuturor ca, punand o poezie de Eminescu alaturi de una a lui Goethe, se vede numai decat ca a lui Eminescu e admirabila, iar a lui Goethe regretabila, de nu chiar lamentabila”.

Si atunci ? Daca insusi Goethe nu suporta comparatia, cum oare ar putea-o suporta un versificator prolific precum Adrian Paunescu, a carui uzina de poezie, insumeaza peste 300.000 de versuri, depasind cea mai intinsa epopee a lumii, Mahabharata, care are numai 215.000 ?

Si fiindca tot am pomenit de remarcabilul Zarifopol, iata mai jos, cateva dintre eseurile sale, publicate in “Registrul ideilor gingase”( 1926 ), ca si comentariu la ceea ce se intampla astazi, dincolo de  simpla  moarte a unui semen al nostru.

Magarul filosofului nu piere de foame intre cele doua banite egal pline, pentru ca foamea si nu egalitatea banitelor il hotaraste: animalul incepe sa manance, indiferent de banita. Trebuinta de a avea numaidecat o parere literara este motivul hotarator; poate ca adeseori decizia vine ca in cazul magarului, indiferent de estetica.

In practica zilnica, omul tine socoteala de gustul cercului in care se gaseste; se decide dupa sfiala ori dupa lipsa de consideratie pe care cercul i-o inspira. Oricum, primul pas odata facut, pentru clasici ori pentru moderni, staruim de obicei pe drumul apucat, cu o indardtnicie surprinzatoare. Ambitia consecventei este o putere mare si oarba, chiar in lucrurile literare si artistice. Si consecventa este cu atat mai feroce cu cat mai neclare sunt in constiinta omului motivele specific estetice, daca cumva s-a intamplat ca astfel de motive sa intre in actiune. Dar interventia motivelor de acest soi este cu totul nesigura si rara. Atitudinile curente, in arta si literatura, sunt nu de natura estetica, ci sociala: sunt rezultate din trebuinta de a figura cat mai patent in cercul social al carui prestigiu ne farmeca mai mult.

Daca, vorbind de poezia sau de proza unui cetatean, il consideri pe acesta, de exemplu, ca tata de familie sau ca alegator ori, judecandu-i pledoariile si discursurile, il ai in vedere ca autor dramatic sau nuvelist, atunci procedarea d-tale este sintetica si unitara. Cine tinde la seriozitate trebuie sa procedeze astfel: sa tina seama adica de fundamentalul principiu ca un om ori un lucru trebuie judecat unitar si valorificat in totalitatea lui. Caci in ordinea inalt sufleteasca se pot – pretios privilegiu – aduna, nu ca in matematica, numai valori de acelasi fel, ci si de cea mai variata natura: prozator, alegator, tata de familie, profesor – si suma iti da valoarea persoanei. Astfel ajungi sa intelegi, aproape pe nebagatele de seama, pentru ce proza lui te emotioneaza.

Scrisul ajuns tabiet face pe om nesimtitor fata cu capitalul sau de inventivitate natural si adevarat. Se plagiazi o viata intreaga pe sine, adeseori cu deplina, cateodata cu mai putina naivitate. Negresit, fiindca ii face mare placere scrisul lui: placere asemene unei scarpinari periodice, executate cu maiestria mecanica a obiceiului organic. Cine stie cat la suta din literatura toata se va fi nascut din aceasta stare intelectuala inocenta care e scrisul tabiet!

Gloria se coloreaza insa variat, dupa orientarea diversa a ambitiilor. Produc unii literatura numai pentru a fi luati in seama de o femeie, altii ca sa isi apropie numele de acel al unei celebritati ori ca sa patrunda intr-un cerc social sau ]ntr-o literatur straina ilustra.

In estetica suburbana se zice, cu ton satisfacut si rezolutiv, ca omul cu pricina scrie pentru ca are ceva de spus. Eufemism diplomatic, ca sa nu zica, fara inconjur, ca literatura e sat fara caini – idealul scump si ascuns al diletantilor cu ambitie.

In forme felurite, vointa impulsiva se zbate impotriva mintii curate, care tinde sa o subjuge si sa o desalbaticeasca. Lupta aceasta este veche ca lumea, si nu cred ca ar putea cineva anunta cu hotarare cum se va sfarsi. De zeci de ani acum vointa triumfa cu o incomparabila pompa. Dar mai demult poetii si filozofii se intrec sa justifice smintitele ei obraznicii, palavragii de toate culorile varsa cu patos mofturi rasuflate peste ispravile ei cele mai absurde. Iar prostimea din toate clasele inghite multumita aceasta atmosfera antiintelectuala si exact potrivita intelectului acestei prostimi.

In orice autentica incarnare a spiritului comun, in orice grupare, cenaclu, secta, partid, ceea ce loveste si amuza cu deosebire este silinta fierbinte cu care se cultiva lenea gandirii si harnicia vointei. A zice scurt ca cei mai multi oameni sunt prosti este un
pseudoparadox vulgar si simplist.

Majoritatea speciei noastre pare, intr-adevar, ca se compune din imbecili de temperament, dar este banuiala ca solicitarile practice dezvolta atat de tare lenea de a gandi, incat capitalul manifest de inteligenta s-ar putea sa fie mult prea mic fata de acel latent.
Atat interesele imediat practice, cat si vanitatea atotputernica imboldesc draceste pe om sa iasa in evidenta, prin urmare sa stie ceva, sa judece, sa generalizeze, cum s-o putea, despre ce s-o putea, repede, simplu, hotarat. Acest valmasag de negandire  este, fireste, improductiv.

In societatea noua romaneasca, ticalosiile de orice fel poarta aproape constant semnul inocentei; acesti oameni fac rau fara sa pacatuiasca. Perversitatea, viciul adevarat si tragic nu sunt cu putinta decat acolo unde, printr-o indelungata si profunda constrangere morala si religioasa, s-au putut forma acele duplicitati si conflicte din care se naste cunostinta complicata a binelui si raului moral.

O lume care sa fie mai ignoranta in aceasta stiinta decat lumea in mijlocul careia a creat artistul Caragiale ar fi, cred, greu de gasit in tot cuprinsul societatilor istorice.

Cred ca nu mai este nimic de adaugat, decat poate, crestinescul Dumnezeu sa il ierte si sa-i ierte pe cei care l-au comparat cu Eminescu…..

Eminescu ca om…..

Era o frumusete. O figura clasica incadrata de niste plete mari negre: o frunte inalta si senina, niste ochi mari si in aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru; un zambet bland si adanc melancolic. Avea aerul unui sfant tanar coborat dintr-o icoana, un copil predestinat durerii, pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

– Ma recomand, Mihail Eminescu.

Asa l-am cunoscut eu.
Cata filosofie n-am depanat impreuna toata noaptea aceea cu nepregetul varstei de saptesprezece ani.
Ce entuziasm! Ce veselie!
Hotarat, inchipuirea nu ma inselase… Era un copil minunat.
Intr-o noapte ma pusese in curentul literaturii germane, de care era incantat.

– Daca-ti place asa de mult poezia, trebuie sa si scrii, i-am zis… am aflat eu ca dumneata ai si scris.

– Da, am scris.

– Atunci, ? si mie-mi place poezia, desi nu pot scrie, ? fii bun si arata-mi si mie o poezie de dumneata.

Eminescu s-a executat numaidecat…

* Asa l-am cunoscut atuncea, asa a ramas pana in cele din urma momente bune: vesel si trist; comunicativ si ursuz; bland si aspru; multumindu-se cu nimic si nemultumit de toate; aici de o abstinenta de pustnic; aci apoi lacom de placerile vietei; fugind de oameni si cautandu-i; nepasator ca un batran stoic si iritabil ca o fata nervoasa.Ciudata amestecatura! Fericita pentru artist, nenorocita pentru om!…

* Acest Eminescu a suferit multe, a suferit si de foame. Da, dar nu s-a incovoiat niciodata: era un om dintr-o bucata si nu dintr-una care se gaseste pe toate cararile.

Generatii intregi or sa suie cu pompa dealul care duce la Serban-Voda, dupa ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, si o bucata din care sa scoti un alt Eminescu nu se va mai gasi poate… 1889, iunie 18″.

I. L. Caragiale in Opere III

Avand a pleca in acea vara la bai in Austria, hotarai sa ma opresc la Viena catva timp pentru a face cunostinta cu Eminescu si a petrece cu dansul o bucata de vreme. Dar nu l-am instiintat de sosirea mea, voind sa-i fac o surprindere. Ajuns la Viena ma dusei la cafeneaua Troidl din Wollzeile, unde stiam ca este locul de adunare al studentilor romani si ma asazai la o masa deoparte langa o fereastra, de unde fara a fi bagat in seama, puteam observa pe toti tinerii ce vorbeau intre dansii romaneste. Erau multi adunati in ziua aceea, unii pareau mai inteligenti, altii mai putin, dar mai toate figurile aveau expresiuni comune, incat imi zisei ca Eminescu nu poate sa fie printre dansii. Deodata se deschide usa si vad intrand un tanar slab, palid, cu ochii vii si visatori totodata, cu parul negru, lung, ce i se cobora aproape pana la umeri, cu un zambet bland si melancolic, cu fruntea inalta si inteligenta, imbracat in haine negre, vechi si cam roase. Cum l-am vazut am avut convingerea ca acesta este Eminescu, si fara un moment de indoiala m-am sculat de pe scaun, am mers spre dansul, si intinzandu-i mana, i-am zis:
– Buna ziua, domnule Eminescu!”.
Tanarul imi dadu mana si privindu-ma cu surprindere:
– Nu va cunosc”, raspunse el cu un zambet bland.
– Vedeti ce deosebire intre noi, eu v-am cunoscut indata.
– Poate nu sunteti din Viena?
– Nu.
– Dupa vorba sunteti din Moldova… poate din Iasi?…
– Chiar de acolo.
– Poate sunteti domnul… Iacob Negruzzi? zise el cu sfiala.
– Chiar el.
– Vedeti ca si eu v-am cunoscut.

Iacob Negruzzi in Amintiri din “Junimea”

Daca ne-ar intreba cineva: a fost fericit Eminescu ? am raspunde: cine e fericit? Dar daca ne-ar intreba: a fost nefericit Eminescu? am raspunde cu toata convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era prin urmare pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plangerea marginita a unui egoist nemultumit cu soarta sa particulara, ci era eternizat sub forma mai senina a melancoliei pentru soarta omenirii indeobste; si chiar acolo, unde din poezia lui strabate indignarea in contra epigonilor si a demagogilor inselatori, avem a face cu un simtimant estetic, iar nu cu o amaraciune personala. Eminescu, din punct de vedere al egoismului, era cel mai nepasator om ce si-l poate inchipui cineva, precum nu putea fi atins de un simtimant prea intensiv al fericirii, nu putea fi expus la o prea mare nefericire. Seninatatea abstracta, iata nota lui caracteristica, in melancolie ca si in veselie. Si lucru interesant de observat: chiar forma nebuniei lui era o veselie exsultanta.

Cand venea in mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care isi castigase de mult inima tuturor, si ne aducea ultima poezie ce o facuse, o refacuse, o rafinase, cautand mereu o forma mai perfecta, o cetea parca ar fi fost o lucrare straina de el. Niciodata nu s-ar fi gandit macar sa o publice: publicarea ii era indiferenta, unul sau altul din noi trebuia sa-i ia manuscrisul din mana si sa-l dea la Convorbiri Literare!

Titu Maiorescu in Eminescu si poeziile lui

Eminescu si-a petrecut toate clipele vietii lui lucrand, fiindca nu se socotea indeajuns pregatit pentru ceea ce vroia sa faca, si e foarte putin ceea ce ne-a ramas de la dansul, iar din putinul acesta partea cea mare sunt lucrari dupa parerea lui inca neispravite, pe care le-a publicat cu inima indoit si cedand staruintelor puse de altii.

Numai rar de tot se intampla, ca sa fie multumit si el insusi de ceea ce a scris, si nemultumit era  nu de ceea ce a zis, ci de forma, in care ii era reprodusa gandirea.
– Nu e asta?, zicea el cuprins de neastampar, si era in stare sa tina manuscriptul ani de-a randul in saltarul “mesei de brad”, sa revada mereu ceea ce a scris ori sa scrie in mai multe randuri acelasi lucru, caci cea mai frumoasa icoana e stricata si ea, daca a ramas intr-insa o pata ori un colt neispravit.

Exigentele lui in ceea ce priveste forma erau atat de mari, incat nu se multumea, ca limba, ritmul si rimele sa-i fie de o corectitate desavarsita si sa se potriveasca cu simtamantul reprodus, ci tinea ca muzica limbii sa fie si ea astfel alcatuita, incat sa simta ceea ce voieste el si cel ce nu intelege vorbele.

Aceasta si era una din cele mai constante preocupari ale lui pana in ziua, in care i s-a curmat lucrarea.

Ioan Slavici  in Eminescu si limba romaneasca