Posted tagged ‘limba romana’

50 de minute cu Plesu si Liiceanu, despre limba romana

March 14, 2011

O emisiune delicioasa, amuzanta si mai ales educativa ! Chiar merita vazuta…

 

http://www.tvr.ro/inregistrari.php?file=DATA-2011-03-13-17-49.flv&id=50+de+minute+cu+Plesu+si+Liiceanu

Advertisements

Eminescu ca om…..

January 15, 2010

Era o frumusete. O figura clasica incadrata de niste plete mari negre: o frunte inalta si senina, niste ochi mari si in aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru; un zambet bland si adanc melancolic. Avea aerul unui sfant tanar coborat dintr-o icoana, un copil predestinat durerii, pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

– Ma recomand, Mihail Eminescu.

Asa l-am cunoscut eu.
Cata filosofie n-am depanat impreuna toata noaptea aceea cu nepregetul varstei de saptesprezece ani.
Ce entuziasm! Ce veselie!
Hotarat, inchipuirea nu ma inselase… Era un copil minunat.
Intr-o noapte ma pusese in curentul literaturii germane, de care era incantat.

– Daca-ti place asa de mult poezia, trebuie sa si scrii, i-am zis… am aflat eu ca dumneata ai si scris.

– Da, am scris.

– Atunci, ? si mie-mi place poezia, desi nu pot scrie, ? fii bun si arata-mi si mie o poezie de dumneata.

Eminescu s-a executat numaidecat…

* Asa l-am cunoscut atuncea, asa a ramas pana in cele din urma momente bune: vesel si trist; comunicativ si ursuz; bland si aspru; multumindu-se cu nimic si nemultumit de toate; aici de o abstinenta de pustnic; aci apoi lacom de placerile vietei; fugind de oameni si cautandu-i; nepasator ca un batran stoic si iritabil ca o fata nervoasa.Ciudata amestecatura! Fericita pentru artist, nenorocita pentru om!…

* Acest Eminescu a suferit multe, a suferit si de foame. Da, dar nu s-a incovoiat niciodata: era un om dintr-o bucata si nu dintr-una care se gaseste pe toate cararile.

Generatii intregi or sa suie cu pompa dealul care duce la Serban-Voda, dupa ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, si o bucata din care sa scoti un alt Eminescu nu se va mai gasi poate… 1889, iunie 18″.

I. L. Caragiale in Opere III


Avand a pleca in acea vara la bai in Austria, hotarai sa ma opresc la Viena catva timp pentru a face cunostinta cu Eminescu si a petrece cu dansul o bucata de vreme. Dar nu l-am instiintat de sosirea mea, voind sa-i fac o surprindere. Ajuns la Viena ma dusei la cafeneaua Troidl din Wollzeile, unde stiam ca este locul de adunare al studentilor romani si ma asazai la o masa deoparte langa o fereastra, de unde fara a fi bagat in seama, puteam observa pe toti tinerii ce vorbeau intre dansii romaneste. Erau multi adunati in ziua aceea, unii pareau mai inteligenti, altii mai putin, dar mai toate figurile aveau expresiuni comune, incat imi zisei ca Eminescu nu poate sa fie printre dansii. Deodata se deschide usa si vad intrand un tanar slab, palid, cu ochii vii si visatori totodata, cu parul negru, lung, ce i se cobora aproape pana la umeri, cu un zambet bland si melancolic, cu fruntea inalta si inteligenta, imbracat in haine negre, vechi si cam roase. Cum l-am vazut am avut convingerea ca acesta este Eminescu, si fara un moment de indoiala m-am sculat de pe scaun, am mers spre dansul, si intinzandu-i mana, i-am zis:
– Buna ziua, domnule Eminescu!”.
Tanarul imi dadu mana si privindu-ma cu surprindere:
– Nu va cunosc”, raspunse el cu un zambet bland.
– Vedeti ce deosebire intre noi, eu v-am cunoscut indata.
– Poate nu sunteti din Viena?
– Nu.
– Dupa vorba sunteti din Moldova… poate din Iasi?…
– Chiar de acolo.
– Poate sunteti domnul… Iacob Negruzzi? zise el cu sfiala.
– Chiar el.
– Vedeti ca si eu v-am cunoscut.

Iacob Negruzzi in Amintiri din “Junimea”

Daca ne-ar intreba cineva: a fost fericit Eminescu ? am raspunde: cine e fericit? Dar daca ne-ar intreba: a fost nefericit Eminescu? am raspunde cu toata convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era prin urmare pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plangerea marginita a unui egoist nemultumit cu soarta sa particulara, ci era eternizat sub forma mai senina a melancoliei pentru soarta omenirii indeobste; si chiar acolo, unde din poezia lui strabate indignarea in contra epigonilor si a demagogilor inselatori, avem a face cu un simtimant estetic, iar nu cu o amaraciune personala. Eminescu, din punct de vedere al egoismului, era cel mai nepasator om ce si-l poate inchipui cineva, precum nu putea fi atins de un simtimant prea intensiv al fericirii, nu putea fi expus la o prea mare nefericire. Seninatatea abstracta, iata nota lui caracteristica, in melancolie ca si in veselie. Si lucru interesant de observat: chiar forma nebuniei lui era o veselie exsultanta.

Cand venea in mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care isi castigase de mult inima tuturor, si ne aducea ultima poezie ce o facuse, o refacuse, o rafinase, cautand mereu o forma mai perfecta, o cetea parca ar fi fost o lucrare straina de el. Niciodata nu s-ar fi gandit macar sa o publice: publicarea ii era indiferenta, unul sau altul din noi trebuia sa-i ia manuscrisul din mana si sa-l dea la Convorbiri Literare!

Titu Maiorescu in Eminescu si poeziile lui

Eminescu si-a petrecut toate clipele vietii lui lucrand, fiindca nu se socotea indeajuns pregatit pentru ceea ce vroia sa faca, si e foarte putin ceea ce ne-a ramas de la dansul, iar din putinul acesta partea cea mare sunt lucrari dupa parerea lui inca neispravite, pe care le-a publicat cu inima indoit si cedand staruintelor puse de altii.

Numai rar de tot se intampla, ca sa fie multumit si el insusi de ceea ce a scris, si nemultumit era  nu de ceea ce a zis, ci de forma, in care ii era reprodusa gandirea.
– Nu e asta?, zicea el cuprins de neastampar, si era in stare sa tina manuscriptul ani de-a randul in saltarul “mesei de brad”, sa revada mereu ceea ce a scris ori sa scrie in mai multe randuri acelasi lucru, caci cea mai frumoasa icoana e stricata si ea, daca a ramas intr-insa o pata ori un colt neispravit.

Exigentele lui in ceea ce priveste forma erau atat de mari, incat nu se multumea, ca limba, ritmul si rimele sa-i fie de o corectitate desavarsita si sa se potriveasca cu simtamantul reprodus, ci tinea ca muzica limbii sa fie si ea astfel alcatuita, incat sa simta ceea ce voieste el si cel ce nu intelege vorbele.

Aceasta si era una din cele mai constante preocupari ale lui pana in ziua, in care i s-a curmat lucrarea.

Ioan Slavici  in Eminescu si limba romaneasca

Despre Romania de departe

September 18, 2009

DSC_0131

“The Carpathians are a species of people who are nearly immortal, they have longevity, they’ve been on the Earth for thousands of years, the male lose their emotions after two hundred years if they don’t find the other half which is the woman, the light – they’re darkness the woman is light. They can turn vampires – that’s where vampires come from; once they’ve turned vampires they have to be killed because they will hurt everybody. So the Carpathians end up hunting their own friends and sometimes family if they’ve turned vampire…”.

Eu si sotul meu ne uitam unul la altul si zambim plictisiti – am vazut de atatea ori reclama asta in care o cucoana, cu aer de mamaie plecata spre piata si nimerita intamplator intr-un studio de televiziune, isi promoveaza noua carte intitulata ieftin “Dark Slayer. A Carpathian Novel”, incat nici nu mai merita sa facem obisnuitele glume despre originea mea.

Mai radem cu pofta doar in prezenta unor prieteni de familie care se distreaza mereu pe seama faptului ca sunt din Transilvania, nu-mi place usturoiul si ma simt cel mai bine in semintuneric. Insa nu sunt glume rautacioase, nu sunt in limb… sau daca sunt nu o simt niciodata, dimpotriva, am senzatia ca pana si limbul acesta dintre doua spatii, doua limbi, doua mentalitati diferite imi este uneori mai familiar decat ceea ce ascult sau citesc pe Internet despre Romania.

Cand am venit aici prima oara ma asteptam sa gasesc un spatiu plin de sunete noi, de culori mai vii, de forme si gusturi pana atunci neexperimentate. Ezitasem mult pana sa trec oceanul… mi-au trebuit luni de zile sa-mi fac curaj si sa ma programez la ambasada, mi s-a parut ca interviul este nedrept – mai cu seama fiindca pune atata accent pe partea materiala, iar eu eram obisnuita sa fiu analizata mai degraba din prisma rezultatelor intelectuale – si nu intelegeam de ce trebuie sa-mi fie ingradit dreptul de a calatori liber. Probabil ca daca ar trebui sa reiau procedurile as gandi la fel… desi acum inteleg prea bine de ce acest interviu este si un filtru util.

In fine, ca sa revin, mai intai am fost dezamagita! In primele zile evaluam cu ochi critic totul, eram oarecum iritata de faptul ca aici regaseam aceleasi branduri (Nescafe, Dove, Danon Activia, etc.), imbracaminte, lumanari, kitschisme chinezesti care se gasesc si in Romania, ma simteam pe teritoriu ostil, aveam impresia ca toti ma vor considera o ciudatenie a naturii si nu-mi dadeam seama ca de fapt chiar eram o ciudatenie tocmai prin bagajul inutil de frustrari pe care le caram in spate si care tineau mai degraba de apartenenta la o cultura minora (nu spun minora calitativ, ci minora prin marginalitate).

Reactiile mele erau exagerate, incercam sa descopar pretutindeni o unda de dispret mascat in spatele fiecareia dintre intrebarile celor din jur referitoare la accentul meu, ii suspectam de superficialitate. Insa cred eu eram cea superficiala si nu mi-a trebuit mult pana m-am indragostit de tara aceasta nu pentru stilul de viata diferit, ci pentru oamenii de aici… am devenit dependenta de zambetele lor, de felul in care sunt tratata, de linistea din jur si chiar si de curiozitatea lor… asa cum stau uneori sa le povestesc ca vin dintr-o tara europeana numita Romania, “aia cu Dracula” cum le spun uneori celor cu care nu prea am chef sa discut. Stiu ca Dracula e pentru ei un tip “ok”, singurul club de carte de la mine din oras este un club in care se discuta numai carti despre vampiri, asa ca il arunc la inaintare si imi intretin “misterul personal”.

Oricum Romania aproape ca nu exista aici altfel decat ca un spatiu intunecat… abia gasesti cateva pagini ici colo in ghidurile turistice mai evoluate (asa am aflat, de pilda, ca daca esti american si vrei sa vizitezi Romania trebuie sa stii ca ii jignesti teribil pe localnici daca ii intrebi despre comunism), in rest nu aparem in niciun ghid turistic tematic (gen “Biserici si manastiri din Europa”), nu avem niciun ghid separat (hai ca intelegi atractia pentru tari ca Grecia, Franta si Germania, insa Croatia, Ungaria, Polonia si chiar Turcia au uneori rafturi intregi de ghiduri turistice individuale frumos colorate, promovandu-si pana si ultimul podet din tara), asa ca din cand in cand mai extrag impresii din carti despre vampiri, cele mai multe candide in naivitatea lor.

De cateva zile insa ma urmareste o comparatie care intr-un fel sintetizeaza, cred eu, diferenta adevarata dintre Romania si SUA… la inceputul saptamanii o stire facea senzatie aici: presedintelui american i s-a strigat in timpul unui discurs ca minte. Nu intru in detalii politice fiindca stirea m-a frapat intr-un alt sens… am ramas aproape socata de faptul ca senatorul caruia i-a scapat acea fraza si-a cerut imediat scuze si reactia lui a fost comentata critic de catre toata media, indiferent de parte, ca fiind un afront de netolerat fata de institutia presedintelui.

Nu stiu de ce stirea mi-a adus aminte de spectacolul trist, de aceasta data din parlamentul Romaniei, in care un senator roman defila la un moment dat cu un cearceaf pe care erau desenate niste gratii in timpul unui discurs de condamnare a comunismului. Erau prezente in sala diferite personalitati, luptatori anti-comunisti romani si straini, ambasadori si… presedintele Romaniei care se caznea sa termine acel discurs in ciuda urletelor si fluieraturilor audientei. Iar mass-media romaneasca a comentat apoi zile intregi cu veselie si complicitate nu substanta discursului prezidential, ci delirul verbal al senatorului care provocase intregul circ, spre deliciul marii parti a publicului posesor de telecomanda.

Despre asta este vorba… atata vreme cat ne vom balacari in discursuri sterile, cat judecatorii din Romania nu raspund niciunei instante pentru hotararile lor (aici in fiecare stat, de pilda, exista un soi de consiliu care are scopul de a da calificative judecatorilor in functie de corectitudinea deciziilor si de etica lor… un consiliu din care fac parte judecatori, avocati si cetateni! pentru cei interesati cautati (Judicial Qualification Commission), cat la ceas de seara politicieni si jurnalisti pe jumatate imbecili al caror singur atu este faptul ca stiu sa utilizeze intreg dictionarul de slang al limbii romane vor avea tupeul sa vorbeasca despre “marinerul chior si beat” sau despre guvernul boc-poc pe care il platesc, vezi doamne, din impozitele lor manjite cu rahat mogulesc, cata vreme societatea civila doarme in santul non-ratiunii si nu reactioneaza critic deloc in fata unor astfel de spectacole, vom avea de ce sa ne simtim ciudat in pielea noastra proprie! Poate cucoana cu vampirii ei avea dreptate… multi dintre Carpathiansii astia sunt destinati sa  devina vampiri si sa fie vanati de restul de Carpathians intr-un fratricid vesel cu iz de talk show…

Diferenta dintre noi si ei, in opinia mea, este o imensa diferenta… de atitudine, de implicare, de reactie a cetateanului obisnuit impotriva nesimtirii, a inculturii, a ticalosiei si manipularii, cu amendamentul ca reactia trebuie intotdeauna sa se situeze in limitele civilizatiei si ale bunului simt. Politica adevarata nu s-a facut niciodata prin punerea pumnului in gura, prin promovarea barfei si a aluziei sexuale la rang de discurs de opozitie, ci prin diplomatie si negociere. Iar de asta nu ma mira cand citesc acum pe “feeds” ca Romania nu are nicio sansa sa prinda postul de comisar european pe agricultura. Trist…


%d bloggers like this: