Nu mai pot! Nu se mai poate!

Toţi cei care mă cunosc pot atesta că sunt un tip greu de scos din sărite. Moştenire genetică, deh.

Dar acum, chiar că nu mai pot răbda. Trebuie să urlu, să scuip , să înjur. Să mă descarc.

Ni s-au suit magistraţii-n cap. Nu guvernului, nu parlamentului, nu preşedintelui. Ci nouă, plătitorilor de taxe. Taxe din care dânşii îşi iau cota cu o nesimţire cruntă. În urmă cu nişte ani, ministrul de atunci al justiţiei (Valeriu Stoica), le înglobase în salariu sporul de risc şi solicitare neuro-psihică, pe care singuri şi l-au atribuit.  Acum şi l-au dorit din nou. Deşi s-a acţionat împotriva legilor firii, l-au primit. Din nou. Nu le e destul. Vor şi recunoaşterea magistraturii ca primă putere în stat.

În răstimpul grevei magistraţilor  şi din cauza acesteia, economia (aşa cum o ştim în condiţiile crizei, adică ciungă şi oloagă) a suferit pierderi suplimentare de zeci de miliarde de €. Adică, echivalentul datoriei externe a ţării. Cine să-i dea în judecată pe magistraţi? Cine să-i judece?

Cine îi va judeca pt încălcarea drepturilor cetăţeneşti ale justiţiabililor? Cine îi va judeca pentru încălcarea drepturilor omului?

Nici acum, după ce şi-au văzut satisfăcute toate revendicările salariale (nemeritate, repet) nu vor să înceteze greva. Ce naiba mai vor? Cu venitul net lunar al unui judecător, un întreprinzător şi-ar putea deschide o afacere fără să apeleze la vreo bancă.

Se plâng de numărul mare de cauze aflate pe rol, dar evită să precizeze motivul pentru care amână acelaşi dosar câte 15 ani. Ar fi fost mult mai puţin solicitaţi “neuro-psihic” dacă ar fi pus rezoluţiile la timp.

Chiar nu se poate găsi o soluţie la această problemă? Nu poate guvernul promova prin procedură de urgenţă abrogarea inamovibilităţii impuse de duetul Iliescu-Iorgovan?