Posted tagged ‘I.L.Caragiale’

Caragiale si liberalii de azi

February 9, 2012

Toxin si toxice sau cat de actual este I.L.Caragiale si scrierile sale…..ca tot este anul lui….

A! generoşi patrioţi, cari vă jertfeaţi şi pe voi şi pe copii voştri pentru viitorul neamului, voi întemeietorii partidului liberal clasic, voi nu ştiaţi desigur în ce mâini bune avea să cază drapelul vostru. Dece, la Paris, între un curs al lui Michelet şi o predică a lui Lamennais, n’aţi mers odată şi la Madame Lenormant, celebra cărturăreasă, ca să vă prezică viitorul partidului liberal?

Eraţi prea naivi pentru a şti că ideile sunt în organismul social ca fermenţii în corpurile vii. Voi nu puteaţi şti că fermenţii cei mai dulci pot produce toxice primejdioase. Şi de aceea ar fi păcat să vă învinovăţim pe voi de urmările unor intenţii curate.

Şi ori nu sunt frumoase urmările?

Voi patru copii ai lui Dinicu Golescu, şi Câmpinenii şi Negrii, păcat că nu trăiţi să vă vedeţi urmaşii! N’aveţi de ce să nu dormiţi în linişte, n’aveţi de ce fi mâhniţi că aţi jertfit averile voastre colosale cauzei liberale române. Voi aţi lucrat pentru această cauză fără socoteală – pretinşii voştri continuatori mai socotiţi, lucrează prin această cauză. Voi aţi murit ruinaţi; dar nu face nimica – v’aţi îndeplinit o datorie sacră pentru patrie. Mai târziu, prin patrie, copii săraci, luaţi de voi pe procopseală, începând cu doi galbeni pe lună, au ajuns milionari… Şi d. Carada să nu iubească patria română? Dar de sigur că o iubeşte mai mult decât aţi iubit-o voi!

Voi aţi abolit privilegiile, pe cari le puteaţi moşteni; v’aţi răsturnat boieriile voastre proprii, v’aţi vândut moşiile – aţi dărâmat cetatea nobiliară. Bravi boieri democraţi, bine aţi făcut! Totul s’a cîştigat şi nimic nu s’a pierdut! Am obţinut îndeplinirea formelor democratice, pe de o parte; iar pe de alta, acei ce v’au cumpărat proprietăţile, cei ce au cules averile risipite, au restatornicit privilegiile, au reclădit cetăţi de trei ori mai tari decât bietele voastre bătrâne boierii.

Avem bănci şi credite, instituţiuni de toate felurile, tot atâtea castele tari, de unde nu se scoate uşor o castă nobiliară!

Şi voi, părinţi ai noştri, obscuri entuziaşti, cari aţi plâns de bucurie când v’aţi sărutat cu feciorii de boieri pe câmpul Libertăţii sub binecuvântarea lui Popa Şapcă, n’aveţi de ce fiţi mâhniţi.

Iată urmaşii voştri liberali. Iată haitele catilinare de politicieni liberali, de diplomaţi de mahala, de vânători de slujbe şi de mici gheşeftari: avocăţei lătrători, samsaraşi dibaci, toate lichelele şi drojdiile sociale, tinzând să suie sus, cât mai sus, – distincţie fără merit, avere fără muncă, pofte fără saţiu – roade minunate ale unei şcoli ce le-a înarmat numai instinctele pernicioase, pândind alegerile şi toate nevoile publice pentru a ciupi pataca; neghiobi fără naivitate, răi fără bărbăţie, urmând meritul şi talentul deosebit ca pe nişte vrăjmaşi de moarte.

Aşa sunt toţi câtă vreme soarta îi ţine jos în masa cea mare, cufundaţi în valurile neastâmpărate ale semenilor lor. Dar când norocul, voind să tachineze pe ceilalţi, ridicăpe unul sus, încununându-i agitaţiile neomenoase cu un succes de avere şi de situaţie, atunci e un spectacol, care mă umple pe mine de respect şi de stimă pentru liberali.

Iată-l pe mititelul veninos şi ridicol, care se sbătea ieri în noroiu, cât e de mare acuma, cât e de arătos şi de senin. Iată-l cu ce bravură încalecă milionul! Priveşte emfaza desgustătoare a parvenitului! Vezi ce indiferenţă crudă pentru suferinţele semenilor şi tovarăşilor lui de adineaori! Vezi această mândră lipsă de liberalitate, de generozitate, de orice avânt nobil. El n’are înţelegere, ba simte chiar repulsiune pentru tot ce e frumos, pentru tot ce face mulţumire umană fără imediată utilitate practică. Stropeşte cu noroiu şi pe mamă-sa. Nesăturat cu milioane, e’n stare să-şi mânjească mâinile în gheşefturi spurcate.

Credinţă, talent, merit, onoare, sentiment? – Ť le cumpăr pe toate – am cu ce!

Fraternitate? – gheşeft şi chiverniseală!

Egalitate? – impertinenţă faţă cu distincţiunea, cu meritul şi cu talentul!

Libertate? – bani, insultă şi reteveiu!

Iată marele partid colectivist, urmaşul partidului liberal clasic! iată continuatorii patrioţilor vizionari de odinioară – toxice partide ale unor bătrâne idei generoase.

Eminescu ca om…..

January 15, 2010

Era o frumusete. O figura clasica incadrata de niste plete mari negre: o frunte inalta si senina, niste ochi mari si in aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru; un zambet bland si adanc melancolic. Avea aerul unui sfant tanar coborat dintr-o icoana, un copil predestinat durerii, pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

– Ma recomand, Mihail Eminescu.

Asa l-am cunoscut eu.
Cata filosofie n-am depanat impreuna toata noaptea aceea cu nepregetul varstei de saptesprezece ani.
Ce entuziasm! Ce veselie!
Hotarat, inchipuirea nu ma inselase… Era un copil minunat.
Intr-o noapte ma pusese in curentul literaturii germane, de care era incantat.

– Daca-ti place asa de mult poezia, trebuie sa si scrii, i-am zis… am aflat eu ca dumneata ai si scris.

– Da, am scris.

– Atunci, ? si mie-mi place poezia, desi nu pot scrie, ? fii bun si arata-mi si mie o poezie de dumneata.

Eminescu s-a executat numaidecat…

* Asa l-am cunoscut atuncea, asa a ramas pana in cele din urma momente bune: vesel si trist; comunicativ si ursuz; bland si aspru; multumindu-se cu nimic si nemultumit de toate; aici de o abstinenta de pustnic; aci apoi lacom de placerile vietei; fugind de oameni si cautandu-i; nepasator ca un batran stoic si iritabil ca o fata nervoasa.Ciudata amestecatura! Fericita pentru artist, nenorocita pentru om!…

* Acest Eminescu a suferit multe, a suferit si de foame. Da, dar nu s-a incovoiat niciodata: era un om dintr-o bucata si nu dintr-una care se gaseste pe toate cararile.

Generatii intregi or sa suie cu pompa dealul care duce la Serban-Voda, dupa ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, si o bucata din care sa scoti un alt Eminescu nu se va mai gasi poate… 1889, iunie 18″.

I. L. Caragiale in Opere III


Avand a pleca in acea vara la bai in Austria, hotarai sa ma opresc la Viena catva timp pentru a face cunostinta cu Eminescu si a petrece cu dansul o bucata de vreme. Dar nu l-am instiintat de sosirea mea, voind sa-i fac o surprindere. Ajuns la Viena ma dusei la cafeneaua Troidl din Wollzeile, unde stiam ca este locul de adunare al studentilor romani si ma asazai la o masa deoparte langa o fereastra, de unde fara a fi bagat in seama, puteam observa pe toti tinerii ce vorbeau intre dansii romaneste. Erau multi adunati in ziua aceea, unii pareau mai inteligenti, altii mai putin, dar mai toate figurile aveau expresiuni comune, incat imi zisei ca Eminescu nu poate sa fie printre dansii. Deodata se deschide usa si vad intrand un tanar slab, palid, cu ochii vii si visatori totodata, cu parul negru, lung, ce i se cobora aproape pana la umeri, cu un zambet bland si melancolic, cu fruntea inalta si inteligenta, imbracat in haine negre, vechi si cam roase. Cum l-am vazut am avut convingerea ca acesta este Eminescu, si fara un moment de indoiala m-am sculat de pe scaun, am mers spre dansul, si intinzandu-i mana, i-am zis:
– Buna ziua, domnule Eminescu!”.
Tanarul imi dadu mana si privindu-ma cu surprindere:
– Nu va cunosc”, raspunse el cu un zambet bland.
– Vedeti ce deosebire intre noi, eu v-am cunoscut indata.
– Poate nu sunteti din Viena?
– Nu.
– Dupa vorba sunteti din Moldova… poate din Iasi?…
– Chiar de acolo.
– Poate sunteti domnul… Iacob Negruzzi? zise el cu sfiala.
– Chiar el.
– Vedeti ca si eu v-am cunoscut.

Iacob Negruzzi in Amintiri din “Junimea”

Daca ne-ar intreba cineva: a fost fericit Eminescu ? am raspunde: cine e fericit? Dar daca ne-ar intreba: a fost nefericit Eminescu? am raspunde cu toata convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era prin urmare pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plangerea marginita a unui egoist nemultumit cu soarta sa particulara, ci era eternizat sub forma mai senina a melancoliei pentru soarta omenirii indeobste; si chiar acolo, unde din poezia lui strabate indignarea in contra epigonilor si a demagogilor inselatori, avem a face cu un simtimant estetic, iar nu cu o amaraciune personala. Eminescu, din punct de vedere al egoismului, era cel mai nepasator om ce si-l poate inchipui cineva, precum nu putea fi atins de un simtimant prea intensiv al fericirii, nu putea fi expus la o prea mare nefericire. Seninatatea abstracta, iata nota lui caracteristica, in melancolie ca si in veselie. Si lucru interesant de observat: chiar forma nebuniei lui era o veselie exsultanta.

Cand venea in mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care isi castigase de mult inima tuturor, si ne aducea ultima poezie ce o facuse, o refacuse, o rafinase, cautand mereu o forma mai perfecta, o cetea parca ar fi fost o lucrare straina de el. Niciodata nu s-ar fi gandit macar sa o publice: publicarea ii era indiferenta, unul sau altul din noi trebuia sa-i ia manuscrisul din mana si sa-l dea la Convorbiri Literare!

Titu Maiorescu in Eminescu si poeziile lui

Eminescu si-a petrecut toate clipele vietii lui lucrand, fiindca nu se socotea indeajuns pregatit pentru ceea ce vroia sa faca, si e foarte putin ceea ce ne-a ramas de la dansul, iar din putinul acesta partea cea mare sunt lucrari dupa parerea lui inca neispravite, pe care le-a publicat cu inima indoit si cedand staruintelor puse de altii.

Numai rar de tot se intampla, ca sa fie multumit si el insusi de ceea ce a scris, si nemultumit era  nu de ceea ce a zis, ci de forma, in care ii era reprodusa gandirea.
– Nu e asta?, zicea el cuprins de neastampar, si era in stare sa tina manuscriptul ani de-a randul in saltarul “mesei de brad”, sa revada mereu ceea ce a scris ori sa scrie in mai multe randuri acelasi lucru, caci cea mai frumoasa icoana e stricata si ea, daca a ramas intr-insa o pata ori un colt neispravit.

Exigentele lui in ceea ce priveste forma erau atat de mari, incat nu se multumea, ca limba, ritmul si rimele sa-i fie de o corectitate desavarsita si sa se potriveasca cu simtamantul reprodus, ci tinea ca muzica limbii sa fie si ea astfel alcatuita, incat sa simta ceea ce voieste el si cel ce nu intelege vorbele.

Aceasta si era una din cele mai constante preocupari ale lui pana in ziua, in care i s-a curmat lucrarea.

Ioan Slavici  in Eminescu si limba romaneasca


%d bloggers like this: