Posted tagged ‘Bratianu’

Manipularea prin albirea Regelui Mihai si inegrirea Presedintelui Basescu sau despre cum republica USL trage la caruta monarhiei

October 24, 2011

 Realitatea imediata e mediata. Imaginea de marca este mai importanta decat produsul in sine.

Citat din manualul de Razboi informational.

Pentru admiraţia şi respectul pe care le simt pentru Maiestatea Sa, regele Mihai, regele nostru. Pentru nobleţea sa, pentru destinul tragic pe care l-a îndurat cu demnitate, pentru dragostea sa faţă de România.Ţării ăsteia nu i-a fost bine decât atunci când a fost condusă de străini prin origine, nu şi prin apropierea lor de neamul românesc, pentru că ei l-au iubit şi l-au respectat, în vreme ce aceia care ne conduc acum, români, de altfel, sunt total străini de astfel de sentimente.

Cristina Topescu despre Regele Mihai

Lasand la o parte imensa prostie debitata de aceasta jurnalista in cele de mai sus, aseara am ascultat interviul realizat de ea cu Regele Mihai.
Un interviu ca multe altele, dragut, cuminte, de promovare. Nimic nou mi-am zis,stiind ca peste 2 zile urmeaza discursul Regelui in Parlament.

Insa, la un moment dat, cunoscuta realizatoare il intreaba daca este adevarat ce i se reproseaza si anume, ca la plecarea din tara ar fi sustras o valoroasa colectie de tablouri care nu ii apartinea de drept.

Regele raspunde sec : “Minciuni. Inventiile lui Groza si Dej”.  Daca s-ar fi oprit aici,  interviul nu ar fi adus nimic nou, insa,  batranul rege a simtit nevoia sa se disculpe, asa ca a adaugat : “dupa ce am abdicat si am plecat din tara, la Sinaia, la palat, nu a fost nimeni vreo 2-3 saptamani si a ramas nepazit. Au intrat multi pe acolo si au putut fura … poate chiar si tablourile”.

Un raspuns similar a dat si Stalin, atunci cand a fost intrebat despre soarta ofiterilor polonezi disparuti : “or fi fugit in Manciuria”.. a ranjit dictatorul sovietic. Azi stim ca bietii polonezi fost ucisi la ordinul sau, in padure la Katyn. La vremea respectiva  genocidul a fost  aruncat de rusi in carca nazistilor. Astazi insa, adevarul a iesit la iveala.

Aseara,  Regele a mintit precum Stalin. Niciodata nu ar fi permis comunistii ca poporul sa se plimbe liber prin palat,ca pe Corso,ba mai mult,sa plece si cu suveniruri…vreo doua,trei,douazeci de tablouri… E absolut de neimaginat. Asta seamana foarte bine cu “furtul” tablourilor lui Ceausescu in ’89, gasite ulterior la Nastase in Zambaccian si la altii…

Nu e prima data cand Regele da raspunsuri trase de par in probleme delicate. Eu unul astept ca regele sa ne raspunda si la alte intrebari. Le insir aici, poate se-ndura maine in Parlament sa ne lumineze….

  • S-a plans ca a fost abdicat la 2 luni dupa ce a plecat din tara. Cum se face ca timp de 2 luni a uitat ca a fost amenintat cu pistolul…..apoi brusc si-a amintit ? Majestate ati avut amnezie cumva ?
  • Si Maniu dar si Bratianu l-au rugat sa nu deschida lucrarile Parlamentului in ziua de 30 noiembrie 1946.  Maniu s-a dus la Rege si i-a cerut sa nu mearga la deschidere si sa nu semneze mesajul. Dupa alegerea Parlamentului, la 19 noiembrie 1946, inceta aplicarea acordurilor de la Potsdam. Acesta urma a fi inlocuit cu tratatul de pace. Alegerile din 46 au fost fraudate de comunisti intr-un mod flagrant. Regele a preferat sa nu ii asculte pe cei doi politicieni. De ce Majestate ?
  • Regele a contrasemnat toate decretele date de comunisti asa cum a contrasemnat si toate decretele date de Antonescu.Pe motiv ca …ce era sa faca ? Pai sa comenteze ce s-a intamplat in Italia cu un caz similar dar tratat cu totul altfel ……acolo nu s-a spus ca bietul rege nu s-a putut impotrivi lui Mussolini. Oare de ce Majestate ?
  • Mostenitorii pe linie masculina ai familiei regale italiene au fost condamnati la exil in 1946 din cauza colaborarii regelui Victor Emanuel al III-lea cu regimul fascist condus de Benito Mussolini. Stabiliti de 50 de ani in Elvetia, mostenitorii familiei regale au putut reveni in tara in baza unei legi adoptate in vara anului 2002 care amenda clauza prin care acestia erau trimisi in exil anexata Constitutiei italiene. Victor Emmanuel al III-lea, ultimul rege al Italiei si bunic al lui Victor Emmanuel, reprezentantul actual al casei de Savoia, a semnat si promulgat in 1938, o serie de legi rasiale adoptate de regimul Mussolini care au facilitat deportarea unui numar de 8.000 de evrei italieni dupa ocuparea tarii de catre Germania nazista incepand cu anul 1943.
  • In urma loviturii de stat de la 23 august 44 regele a trimis instantaneu in prizonierat la rusi peste 120000 de militari romani. Stalin l-a si decorat cu ordinul Pobeda. Interesant e ca in cazul abdicarii sustine ca a cedat ca sa salveze viata a 1200 de studenti.Cum explicati Majestate chestia asta ?
  • Dupa 1990 ,Regele a fost alergat de Iliescu cu politia,peste tot pe unde il prindea…pe autostrada,pe aeroport….Cu toate astea a preferat sa isi marite fata cu Radu Duda , al carui tata era bun prieten cu Iliescu si care, ca actor, semnase un act de colaborator al securitatii. Unde e onoarea Majestate ?
  • Dupa casatoria printesei Margareta cu Radu Duda, relatiile dintre Iliescu si Mihai s-au imbunatatit atat de tare incat Mihai a devenit cumnite si ascultator iar Ilici nu numai ca nu i-a mai pus piedici ca sa isi primeasca inapoi averea…ba a fost si invitat de onoare la nunta sa de diamant.Cum credeti ca ne-am simtit noi, cei din fata de la Continental, care v-am sustinut ?
  • 24 aprilie 2010 – Preşedinte interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, a anunţat că nu va mai participa la festivitatea dedicată zilei de 9 mai la Moscova.“Sunt de acord că se împlinesc 65 de ani de la încheirea celui de-al Doilea Război Mondial, dar cum să particip la paradă alături de armata, care ne-a adus comunismul, nenorocirile, a organizat foametea şi ne-a deportat în Siberia? Astăzi ea se află în cetatea lui Ştefan cel Mare. Această armată a stat şi la baza formării Transnistriei”, şi-a motivat Ghimpu decizia. Ce face regele Mihai in aceasta situatie ?
  • 27 aprilie 2010 – Regele Mihai va participa la parada de la Moscova pe 9 mai, a confirmat pentru HotNews.ro directorul Casei Majestatii Sale, Ion Tuca. …………..si a participat fara nicio problema de constiinta, fara nicio remuscare. V-ati simtit bine Majestate ?
  • Ma distrez vazand cum regele e aparat de rusi,de securisti,de comunisti ,de Iliescu….selecta adunare.In plus,grobianismul,marlania,injuraturile pe care le arunca in dusman aparatorii regelui,monarhisti de ocazie ori la ordin,nu il onoreaza.Dimpotriva…il compromit si mai tare. Oare cum accepta un os regal aceasta adunatura, un fel de oaste de pripas ?
  • Printisorul Duda candidat la alegerile prezidentiale din 2009……..sprijinit de regele Mihai….genial,nu ? Majestate, cunoasteti vreun Bourbon care si-a incurajat ginerele sa candideze la presedintia Frantei ? E retorica, desigur !
  • Antonescu a fost condamnat si executat,Romania a fost trecuta in randul tarilor care au comis holocaust iar romanilor de azi li s-a cerut sa isi asume istoria si …holocaustul.Numai regele e flower-power…el nu trebuie sa isi asume nimic desi a fost prezent atunci. De ce nu va asumati Majestate si domnia voastra, istoria ?

Maine, batranul rege se va adresa poporului si va fi aplaudat de noii lui prieteni …fostii securisti, adunati sub aceeasi umbrela.

Majestate, adevarul este ca cine nu-si cunoaste istoria, risca sa o repete si sa ia plasa. Si cand spun asta, ma refer la urmatoarea fila de istorie xeroxata parca :

E vorba de alianţa dintre PNŢ, PNL, PSD şi PCR în ceea ce se va numi Blocul Naţional Democrat sub patronajul Regelui Mihai. Ea a luat naştere la 20 iunie 1944, după tratative duse cu precădere de Iuliu Maniu şi Lucreţiu Pătrăşcanu.Coaliţia îşi propunea, printre altele, răsturnarea Mareşalului Antonescu şi încheierea Armistiţiului.

Adica, un fel de USL  Majestate, tot sub patronajul domniei voastre.  Nu-i asa ca e miraculos ?

Să menţionez aici doar că alianţa PNŢ, PNL şi PSD cu Partidul Comunist Român în cadrul BND 1944 a fost alianţa clasei politice autohtone cu formaţiunea al cărui stăpân – Armata Roşie – forţa Porţile Moldovei şubrezite deja de generalii care-l trădau pe Ion Antonescu pentru a-şi salva pielea.

Noua Coaliţie, care va fi câteva luni după 23 august 1944 şi Coaliţie de guvernămînt, adoptă Planul Loviturii de stat, pe care-l trimit la Ankara şi la Stockholm pentru a fi cunoscut de ruşi. Planul cerea „o ofensivă sovietică pe frontul român” pentru înlesnirea loviturii de stat împotriva Mareşalului. Ofensivă sovietică însemna însă înaintarea Armatei Roşii pe teritoriul naţional. O Coaliţie din care făceau parte PNŢ, PNL şi PSD cerea Moscovei nici mai mult nici mai puţin decît să ocupe România!

Cand partidele cer o ofensiva ruseasca….

Majestate, scuzati ca va intrebam : si de data asta ne tradati si ne dati pe mana rusilor ? Astept sa ne lamuriti, ca prea se potriveste totul. Si oricum, ce poate fi mai minunat decat sa te albeasca Iliescu…..?

Oricum, un rege curat, spalat si impus de o coalitie ca-n ’44 s-ar potrivi cu un Presedinte murdar, nu ?
Oh, nu…nu va ganditi la ILIESCU…nu el este presedintele murdar. El este curat, sarac, cinstit si linistit.

Asa ca hai sa intram in alta faza a Razboiului informational, dedicata a servi DIFERENTIERII dintre Dvs. si Presedintele in functie si denumita generic:

Realitatea ascunsa: Informatia nu exista,informatia este fabricata

Media majoritara aduce informatie minoritara

Forta cliseelor

Totul porneste de la aceleasi motoare de cautare si agentii

Laboratoarele USL sub inalt patronajul vostru, au pregatit inca din ajun o manipulare care sa serveasca acestui eveniment. Asa ca……Basescu are de 2 zile un dosar secret. Stirea “proaspata” vine din casa lui FELIX, il stiti de la nunta, care scoate la spalat acte vechi si vorbesc despre spalat,  caci tocmai asta e invinuirea….spalare de bani.

Basescu a spalat deci bani.Cand ? Prin 2002…cica.
Pare ca le-a luat cam mult timp  vuvuzelelor sa afle stirea…9 ani. Doar pare, fiindca slava Majestatii sale, Netul, am gasit-o si in mai 2007, cu ocazia SUSPENDARII aceluiasi Presedinte. Nu-i haios sa gasesti o ciorba reincalzita, care pare fresh ? Din trei surse cu numele de cod Felix ?

Ca sa fie siguri ca afla tot poporul,  stirea trebuie rostogolita. Asa se procedeaza secu, deh !

Asa ca ,au inceput pe 23 octombrie cu Oana Stancu–cu Dosarul secret al lui Băsescu, apărut după 7 ani. Autorităţile au îngropat acuzaţiile invocând imunitatea preşedintelui.

Urmeaza Ciutacu cu blogul sau.El insa nu intervine frontal pe subiect.Baiat ager,ca sa evite un eventual proces de calomnie ,vorbeste doar despre cearta dintre el si un coleg de la Adevarul pe tema respectiva.

Urmeaza  la rostogolit stirea Realitatea lui Elan si Cotidianul lui Nistorescu.

Apoi Ponta…vine cu lovitura finala, incheind apoteotic cu:

“Dar, în schimb, cu acea ocazie, îi voi duce cadou o carte pe care am citit-o cu mult interes – Anchetarea şi judecarea foştilor şefi de stat. Sunt aici nişte personaje – Miloşevici, Pinochet şi alţii… Sper că-i va folosi această lectură în anii de după alegeri”

Basescu trebuie murdarit inainte de discursul regelui asa ca merge o manipulare de zile mari, ca cetateanul e turmentat de nenumaratele prostituate media mogulesti partinice. Se pare ca de cand au devenit monarhisti, baietii lui Iliescu umbla imbracati in Alba ca Zapada, numai ca le ies de sub bretele stelutele rosii cu …….Pobedele lui Stalin.

Nu am nimic impotriva monarhiei, nu sunt un republican convins, insa am ceva cu aceasta monarhie care e mereu la bunul plac al comunistilor …nu e posibil ca ei sa te abdice, ei sa te ridice…. iar tu ca rege sa joci mereu dupa cum iti canta ei. Pari doar o marioneta si nu se face cand esti rege…sa fii asaaa…pe fata !

PNL loveste in garantul suprematiei Constitutiei !

September 6, 2010

Citesc siderata propunerea lui Melescanu privind desfiintarea Curtii Constitutionale a Romaniei si ma intreb pe buna dreptate, in calitate de cetatean, ce ne mai pregateste PNL, dupa ce va reusi ” Marea Revolutie Socialista din Octombrie” 🙂 alaturi de aliatii lor de nadejde de la PSD ? Nu ca mi-ar pasa prea mult de guvernarea PDL, dar in mod cert de Garantul separatiei puterilor in Stat, consfintit de Constitutie, imi pasa ! Cui vrea Melescanu sa incredinteze aceasta putere este ireal desigur, gandindu-ne ca la conducerea ICCJ este Lidia Barbulescu, ca acolo si-a facut mendrele musiu Costiniu si ca niciun proces nu a penalizat pe niciun mare afacerist sau politician,  ca sa pomenim numai de ultimul pe lista noastra, domnu’ Voicu.

Propunerea aberanta si nesimtita a PNL  ia in calcul desigur, faptul ca justitia este corupta pana in maduva oaselor si ca in sanul ei se afla si securistii care au pus mana pe Romania si fac jocurile astazi. Probabil ca acesta este primul pas din aducerea in existenta a justitiei private visate de sponsorul penal al liberalilor, Dinu Patriciu, care satul de procesele in care este implicat, isi pune manechinele sa ii implementeze ideile care l-ar putea salva.

Sa ii aducem aminte lui Melescanu si gastii PNLPSD unita in cuget si simtiri, ca nu ne-am uitat istoria, asa ca nu suntem condamnati sa o repetam !!!

„Un control de constituţionalitate al legilor exercitat de tribunale nu ar fi altceva decât distrugerea suveranităţii legislative şi, cu consecinţă directă, distrugerea separaţiei puterilor, baza organizării noastre constituţionale. Puterea legislativă face legi, puterea judecătorească le aplică, puterea executivă asigură punerea lor în executare. Fiecare din puteri trebuie să rămână în cercul care i-a fost trasat prin pactul fundamental. Tribunalele însărcinate cu aplicarea legilor nu sunt instituite pentru a le judeca şi a le reforma, ele trebuie să asigure menţinerea
prevederilor acestora, o lege bună sau rea este totuşi lege”
-profesor de constitutionalism belgian Thonissen
CONTEXTUL INAINTE SI  LA 1923
În România, condiţiile istorice erau favorabile unui control al constituţionalităţii legilor

La sfârşitul secolului XIX, în România, datele constituţionale şi politice erau diferite. Sensibil la influenţa franceză, prinţul Alexandru Ioan Cuza prevăzuse în Statutul Principatelor Unite o a doua Adunare, chemată să servească ca organ ponderator, după exemplul Senatului francez al celui de-al doilea Imperiu. Dar domnia lui Cuza, căruia conservatorii îi reproşau că şi-a atribuit printr-o lovitură de stat puteri depline şi că a lezat grav interesele lor, a fost de scurtă durată. Marii boieri moldoveni şi valahi erau conştienţi că rivalităţile personale care îi opuneau pe unii împotriva celorlalţi erau atât de puternice, încât ei nu ar fi ajuns să se pună de acord asupra alegerii unuia dintre ei, pentru a urca pe tron şi că, dacă vreodată unul dintre ei ar fi reuşit să fie ales, cei care nu l-au votat nu ar fi încetat să-i facă misiunea imposibilă. Ei credeau că alegerea unui prinţ dintr-o familie domnitoare într-o ţară din Europa, nevecină, ar conferi prestigiu tânărului stat şi i-ar fi adus un meritat sprijin din partea curţilor suverane. Pe de altă parte, ei voiau o rezolvare foarte rapidă de teamă ca Moldova, unde separatiştii sub influenţa rusească erau activi, să nu părăsească Uniunea. De aceea, după ce a fost larg cunoscut refuzul contelui Philippe de Flandra, un membru al dinastiei de Saxa-Cobourg, al doilea fiu al regelui Léopold de Belgia, guvernul provizoriu născut din lovitura de stat care îl răsturnase pe Cuza, în 1866, s-a grăbit să-l propună pe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, provenit dintr-o ramură mai tânără şi catolică a casei regale de Prusia. Această alegere a fost rapid supusă plebiscitului în Principate şi ratificată de către puterile garante.
Adoptarea unei Constituţii în 1866 a fost şi un act de suveranitate, care încheia un lung şi complex proces de emancipare. Această Constituţie, elaborată de Consiliul de stat, îşi găsea originea într-un text redactat în 1859 de către Comisia centrală de la Focşani. Ea era larg inspirată din Constituţia belgiană, aceasta, la rândul ei, destul de marcată de Carta franceză din 1830. Foarte detaliată, Constituţia se baza pe principiul separării puterilor şi nu conţinea nici o prevedere care să recunoască explicit judecătorilor dreptul de a controla legile sau care să le interzică implicit aceasta. Dar, spre deosebire de legile constituţionale franceze, ea conţinea un număr de articole care, având legătură cu dreptul privat, în special cu dreptul de proprietate, nu privea propriu-zis structurile constituţionale.

În 1884, Constituţia a fost uşor revizuită, cu ocazia unei modificări
aduse textului reformei agrare din 1864, care interzicea ţăranilor să-şi vândă timp de treizeci de ani pământul primit, adică înainte de 1894. Guvernul a decis să înscrie în Constituţie principiul inalienabilităţii, timp de 32 de ani (începând cu 1884), proprietăţii foştilor clăcaşi şi descendenţilor lor care au primit noi parcele (tineri căsătoriţi) sau a loturilor din domeniul public deja cumpărate sau care ar fi cumpărate de la stat (articolul 132).
Se înţelege uşor încurcătura judecătorilor, atunci când interveneau
legi într-un domeniu deja reglementat chiar de Constituţie într-un mod
atât de precis. Urmau să facă să prevaleze legea constituţională sau legea
posterioară care putea să o contrazică? Foarte curând, judecătorii Curţii
de Casaţie, în 1875, apoi în 1886, au lăsat incidental să se înţeleagă că ei
vor face să fie respectată supremaţia Constituţiei. Un pas în plus a fost
înfăptuit atunci când, în 1902, sesizaţi după instanţa de fond, ei au refuzat
să aplice o lege ca fiind contrară articolului 132 al Constituţiei. Era vorba
de o lege specială din 1900, care îi autoriza pe ţăranii foşti clăcaşi ai
comunei Râmnicu-Vâlcea să-şi vândă loturile primite la reforma agrară
din 1864, înstrăinare neautorizată de Constituţie de la revizuirea din 1884.
Totuşi, această decizie nu a avut nici un răsunet în doctrina europeană.
Procesul Societăţii de Tramvaie din Bucureşti şi afirmarea controlului jurisdicţional al legilor în România începând cu 1912.

A trebuit aşteptat anul 1912, pentru ca Curtea de Casaţie să aibă a se
pronunţa din nou asupra constituţionalităţii unei legi. A fost cu ocazia
faimoasei afaceri a tramvaielor din Bucureşti. În România, această afacere
nu putea decât să pasioneze opinia publică. Punând în discuţie numeroase
interese, ea mobiliza mediile financiare. Implicând, în acelaşi timp,
municipalitatea din Bucureşti, guvernul şi Parlamentul român, ea trezea
straturile clasei politice. În 1909, când Bucureştiul se mărea şi se
înfrumuseţa, meritând chiar să fie numit „micul Paris”, mai multe societăţi
de tramvaie asigurau transporturile în comun, fără să se preocupe prea mult să-şi armonizeze reţelele. Guvernul format de deputatul liberal Ion Brătianu s-a neliniştit de această situaţie. În 14 aprilie 1909, el a făcut să fie adoptată o lege specială care permitea municipalităţii din Bucureşti să formeze o societate comunală, Societatea Tramvaielor din Bucureşti. Creată prin decizia unei autorităţi publice şi făcând apel la capitaluri private, această societate, dotată cu statute redactate de municipalitate şi aprobate de Consiliul de miniştri, nu era, cu siguranţă, uşor de calificat din punct de
vedere juridic, mai ales într-o vreme de liberalism economic. Dar toate
formalităţile fiind îndeplinite după regulile prevăzute, această societate ad
hoc putea foarte legal să-şi îndeplinească misiunea de serviciu public. În
ciuda nemulţumirii vechilor companii concesionare, care se considerau
lezate prin această reorganizare, lucrările de infrastructură au putut să
înceapă fără întârziere. În 1912, cincisprezece kilometri de şine erau deja
puşi şi materialul rulant era cumpărat pentru întreaga reţea.
Din nenorocire, totul s-a politizat când, la această dată, a intervenit
o schimbare de guvern şi majoritate a consiliului municipal. Noua
municipalitate a Bucureştilor a declarat că noua societate nu are existenţă
legală. Argumentând că aceasta nu ajungea să obţină ca vechile societăţi
concesionare să accepte tăierea liniilor lor de tramvai, municipalitatea a
cerut noului guvern format de conservatorul Petre Carp să abroge legea
care autoriza crearea societăţii. Într-adevăr, după anularea în Consiliul de
miniştri a statutelor societăţii, Ministerul de Interne a dispus oprirea
lucrărilor. Aceste măsuri, evident ilegale, au provocat vii contestaţii. În
timp ce tribunalul din Ilfov (Bucureşti) era deja sesizat de către Societatea
de Tramvaie din Bucureşti, guvernul reacţionând cu rapiditate a făcut să
fie votată o lege de circumstanţă, în 18 decembrie 1911. În mod abil,
această lege a fost prezentată ca o prevedere interpretativă a legii din 14
aprilie 1909. Evitând să dizolve societatea, legislatorul a redactat noi
statute, sub pretext că cele vechi prezentau incertitudini. Legea era fals
„interpretativă”, deoarece ea conţinea prevederi noi. Legislativul s-a
substituit, astfel, în mod deschis, judecătorului, într-o procedură
judecătorească în curs. Era, în mod clar, o violare a separaţiei puterilor
legislativă şi judecătorească. Lovitura de stat legal avea toate aparenţele unei lovituri de stat neconstituţional!

Societatea de Tramvaie din Bucureşti nu a ezitat, deci, să ceară
tribunalului din Ilfov să declare că această lege era contrară Constituţiei,
cu dublu titlu, deoarece ea încălca:
– pe de o parte, articolul 36 din Constituţie, care dispune că puterea
judecătorească este exercitată de tribunale;
– pe de altă parte, articolul 14, care interzice sustragerea unui
justiţiabil împotriva voinţei sale, de sub autoritatea judecătorului de
resort, precum şi articolul 19, conform căruia proprietatea, „de orice
natură” ar fi ea, este sacră şi inviolabilă.
Interesul de doctrină al dezbaterii franco-române în jurul acestei cauze
Mizele financiare în cauză la Bucureşti erau importante, dar şi mai
mare, pentru pasionaţii de drept, era interesul de doctrină al chestiunii
ridicate de acest scenariu politico-juridic. Juriştii, profesorii de la
facultăţile de drept şi avocaţii s-au mobilizat în România, dar şi în mai
multe ţări europene şi, în mod firesc, în Franţa.

Chemaţi de către Victor Antonescu, fost student al Facultăţii de Drept
din Paris şi avocat al Societăţii lezate, pentru a oferi consultaţie, Berthélemy, specializat în drept administrativ, viitor decan al Facultăţii, şi Gaston Jčze, reputat profesor de finanţe publice, s-au aplecat asupra dosarului, nu fără delectare. Era, într-adevăr, pentru ei o ocazie de a studia un caz concret şi de a trata o chestiune care se afla chiar în inima constituţionalismului liberal.
Memoriul lor, care a fost publicat în Revista de Drept public, studiază foarte
metodic chestiunea controlului constituţional, mai întâi dintr-un punct de
vedere teoretic, apoi în dreptul comparat şi, în fine, în contextul specific al
dreptului constituţional român.
Din punct de vedere teoretic, pentru cei doi semnatari, din momentul în care o constituţie distinge legile ordinare de legile constituţionale, ea plasează legile constituţionale deasupra legilor ordinare în ierarhia normelor. Şi din momentul în care ea stabileşte tribunalele independente, ea le recunoaşte acestora automat puterea şi datoria de a nu aplica legi care ar fi contrare unei prevederi de natură constituţională. Nu este deloc necesar ca ea să spună aceasta în mod explicit, deoarece este chiar consecinţa logicii juridice. Judecătorul are ca misiune să judece conflictele de lege. De aceea, atunci când pledantul invocă o lege constituţională contrară legii ordinare invocată împotriva lui, judecătorul trebuie să facă să prevaleze pe aceea care se află pe treapta cea mai înaltă în ierarhia normelor. De asemenea, când două legi ordinare se contrazic, judecătorul o aplică pe cea mai recentă. Nu este vorba de încălcarea separaţiei puterilor, ci de punerea în practică a acestui principiu. Judecătorul nu se substituie legislatorului. El nu anulează legea contestată. El aplică pentru soluţionarea procesului legea care i se impune cu prioritate, adică legea constituţională. Era reluarea foarte evidentă a argumentelor judecătorului Marshall în hotărârea Marbury vs.Madison din 1803, când pentru prima dată Curtea Supremă a intervenit pentru a exercita controlul constituţionalităţii legilor. „Sau, scrie Berthélemy, principiul separării puterilor nu semnifică nimic, sau trebuie să deducem din aceasta că legislativul nu mai are puterea să soluţioneze procesul, că judecătorul nu are puterea să le modifice” (legile)*.
Jčze şi Berthélemy recunoşteau, totuşi, că în Franţa un anumit
număr de legi din epoca revoluţionară interziceau judecătorilor să refuze
aplicarea legilor. Dar în România situaţia era diferită, deoarece asemenea
legi nu existau şi, dimpotrivă, totul lăsa să se creadă că constituantul
dorise ca prevederile constituţionale să aibă o valoare superioară faţă de
legile ordinare. Nu înscrisese el, de exemplu, în Constituţie prevederi
asupra reformei agrare care ar fi putut foarte bine să fie adoptate de către
procedura legislativă obişnuită?
În concluziile lor, redactorii memoriului susţin, deci, că în România
judecătorii sunt abilitaţi să judece excepţii de neconstituţionalitate cu
ocazia unui proces. Juriştii români favorabili controlului au completat
demonstraţia domnilor Jčze şi Berthélemy cu argumente care decurg mai
direct din dreptul public român. Ei au notat că, Constituţia română
distingea foarte evident legile constituţionale şi legile ordinare şi că, spre
deosebire de legile constituţionale franceze, ea consacra un anumit număr
de principii, cum ar fi inviolabilitatea dreptului de proprietate, principii
care ar fi fără valoare dacă tribunalele româneşti nu ar fi abilitate să
impună respectarea lor: exproprierea pentru motiv de utilitate publică,
inalienabilitatea loturilor de pământ distribuite ţăranilor prin legea agrară
din 1864, interzicerea pedepsei cu moartea, percheziţia sau arestarea fără
ordin judecătoresc.
Altă diferenţă importantă. Pentru a îndepărta orice control de
constituţionalitate a legilor, judecătorii francezi inventaseră, din respect faţă de legislator, teoria legii-ecran. Dar aşa cum observa, încă din 1901,
profesorul Dissescu, în Cursul său de Drept constituţional român,
Constituţia franceză nu consacra noţiunea de putere judecătorească. Or, în
România, Constituţia recunoştea expres independenţa puterii judecătoreşti,
dând judecătorului român o autoritate care făcea din acesta nu numai
interpretul legilor, dar şi garantul constituţionalităţii lor. Profesorul Dissescu a mers până la a susţine chiar că, Constituţia română nu numai că permitea controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor, dar îl impunea implicit, atunci când consacra la articolul 128 distincţia între puterea legislativă obişnuită şi puterea constituantă. În spijinul acestei teze, el observa, de asemenea că, Constituţia română, deşi inspirată din Constituţia belgiană, nu reluase articolul 107 care interzicea imixtiunea judecătorului în procesul legislativ. Şi dacă ne-am întoarce la prima Constituţie adoptată de România, Statutul din mai 1864, promulgat de prinţul Cuza, am putea, de asemenea, să constatăm că ea afirma foarte clar principiul supremaţiei constituţionale, referindu-se în special la Declaraţia franceză a drepturilor omului din 26 august 1789 şi încredinţând misiunea de a judeca asupra constituţionalităţii legilor „unei adunări ponderatoare”, replică a Senatului francez din cel de- al doilea Imperiu.
Cazul de speţă era, în fine, deosebit de favorabil recunoaşterii unui
control jurisdicţional al legilor. Sigur, judecătorul nu trebuia să se substituie
legislatorului, dar legislatorul nu trebuia nici el să se substituie judecătorului.
Or, este exact ceea ce face legislatorul român, prin adoptarea unei legi care
judeca o chestiune deja în curs de examinare în faţa tribunalelor în cauza
Tramvaielor din Bucureşti. Dacă separaţia puterilor nu permite unui
judecător să rescrie, în felul său, legea pe care o interpretează, ea nu este
respectată nici de legislator atunci când o procedură judiciară fiind în curs, el se substituie judecătorului chiar în exerciţiul funcţiei sale, sub pretext că
interpretează o lege deja promulgată.

Decizia Curţii de Casaţie: o jurisprudenţă de avangardă
Fără stări sufleteşti dar cu argumente solide, Tribunalul din Ilfov
(Bucureşti) a admis excepţia de neconstituţionalitate. Sesizată, la rândul
său, Curtea de Casaţie i-a dat dreptate. Precum în faţa Tribunalului din
Ilfov, şi aici municipalitatea din Bucureşti nu a omis să susţină că
articolul 108 din Codul Penal român impunea judecătorului jurământul de
a respecta Constituţia şi legile ţării, interzicându-i să aprecieze
constituţionalitatea legii contestate. Curtea de Casaţie, chiar în numele
supremaţiei Constituţiei, a respins acest argument, pe care îl combătuse
cu motive temeinice în pledoaria sa avocatul Victor Antonescu. Pentru
Curte, Constituţia nefiind enumerarea unor vagi precepte, judecătorul nu
ieşea din competenţa sa atunci când judeca un conflict între două legi, una
ordinară şi cealaltă constituţională. Şi în această împrejurare, ea considera
că legea contestată era de două ori neconstituţională, pe de o parte,
deoarece fiind un amestec în exercitarea puterii judecătoreşti ea viola
separaţia puterilor, pe de altă parte, deoarece ea era, în fapt, o expropriere
deghizată care nu răspundea criteriilor fixate de articolul 17 din Constituţie, care defineşte o asemenea procedură.
Prin această decizie, România se afirma inovatoare. Ea o lua înaintea Franţei şi chiar a altor state din Europa, deoarece, la această dată,
numai Norvegia şi Grecia urmaseră exemplul Statelor Unite. Motivarea
hotărârii Curţii relua argumentele dezvoltate de Jčze şi Berthélemy, dar
care erau şi cele exprimate deja de juriştii români favorabili controlului
jurisdicţional. Era astfel demonstrată osmoza intelectuală ce caracteriza,
la această dată, legăturile dintre juriştii francezi şi juriştii români.
Rămâne faptul că decizia Curţii de Casaţie nu a atras unanimitatea
în mediile juridice. La Curtea de Casaţie ea a fost contestată într-o opinie
separată redactată de către unul din membrii săi, Ion Manu. Pentru acest
judecător, legea din 1911 era o lege interpretativă, deci constituţională pe
baza articolului 134 din Constituţia din 1866, care, după părerea sa,
permitea legislatorului să interpreteze legile „incomplete”. În 1927 încă,
profesorul Alexianu, de la Facultatea din Cernăuţi, considera că în 1912
Tribunalul din Ilfov şi Curtea de Casaţie nu erau în drept să se erijeze în
judecători ai constituţionalităţii unei legi, regulamentar votată de
Parlament. Pentru el, articolul 108 din Codul Penal, replică a articolului
127 din Codul Penal francez, le interzicea implicit aceasta. Deşi recunoştea utilitatea unui control jurisdicţional al constituţionalităţii legilor, el credea că nu putea fi admis, în mod legitim, fără o abilitare expresă a constituantului însuşi.

Până în 1912, controlul jurisdicţional al constituţionalităţii legilor a
rămas în letargie. Legea din 1917, care suprima libertatea preţurilor chiriilor sau impunea prelungirea lor din oficiu, apoi reforma agrară din iulie 1921 au fost cele care au contribuit la reactivarea lui. În ambele cazuri, au fost invocate excepţii de neconstituţionalitate, pentru motivul că dreptul de proprietate garantat de Constituţie fusese ignorat de legislator.
Când acest contencios constituţional a urcat până la ea, Curtea nu a
considerat necesar să-şi justifice din nou competenţa. Dar, erijându-se în
judecător al constituţionalităţii, ea nu a vrut să apară nici ca tutore, nici ca
cenzor al Parlamentului. De aceea, s-a străduit să „delimiteze cercul în
care ea putea să se mişte fără să-şi depăşească atribuţiile”. De mai
multe ori, Curtea a amintit că interpretarea Constituţiei trebuia să fie mai
strictă decât aceea a legilor comune. Ea a precizat, de exemplu, că un
tribunal nu putea să invoce din oficiu chestiunea neconstituţionalităţii, un
asemenea control nefiind posibil decât dacă părţile puteau să dovedească
că aplicarea legii contestate ar provoca pentru ele un prejudiciu direct. În
fine, Curtea a considerat că judecătorul trebuia să îndepărteze examinarea
neconstituţionalităţii dacă procesul putea să găsească o soluţie în afara
acestei examinări.
Introdus pe cale jurisdicţională, controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor, chiar atât de ponderat exercitat, punea în mod foarte evident o problemă de ordin politic. Afirmând dreptul judecătorilor fondului de a cunoaşte excepţii de neconstituţionalitate a legilor, Curtea de
Casaţie nu intra, oare, în conflict cu Parlamentul şi în condiţii cu atât mai
sensibile cu cât era vorba de o lege foarte recent votată? Au fost, desigur,
reacţii de protest. Dar se pare că nici o propunere de revizuire constituţională nu a fost prezentată pentru a se interzice prin Constituţie examinarea constituţionalităţii legilor de către judecător. Or, putem să ne gândim că în Franţa, la aceeaşi dată, o iniţiativă judecătorească comparabilă cu aceea a Tribunalului din Bucureşti ar fi fost resimţită ca o atingere adusă suveranităţii Parlamentului şi dogmei lui Jean-Jacques Rousseau asupra legii, expresie a voinţei generale. Şi, cum se obişnuia în dezbaterile politice sub cea de-a treia Republică, unii parlamentari nu ar fi uitat să agite spectrul oribil al parlamentelor judiciare ale Vechiului Regim.

Se poate explica cea mai măruntă susceptibilitate a deputaţilor români, printr-un context istoric diferit. Înainte de a ajunge la independenţa totală în 1878, legislatorul noului stat trebuia să respecte tratatele semnate de către marile puteri protectoare, care limitau domeniul său de intervenţie. Sub domnia lui Cuza, aşa cum s-a văzut, Adunarea legislativă era supusă controlului Senatului „ponderator”. Şi sub Constituţia din 1866, monarhul era strâns asociat cu puterea legislativă.
Jucând rolul de moderator, el avea interes să evite o prea mare instabilitate legislativă, în favoarea schimbărilor de majoritate.
Judecătorul putea deci să fie un aliat în această misiune de reglementare.
În fine, în faza construcţiei statelor-naţiune, constituţionalizarea era
o barieră protectoare în vederea evitării repunerilor conjuncturale în
discuţie, care ar fi putut să clatine bazele de ordin politic şi social. A
introduce în Constituţie o prevedere referitoare la o chestiune sensibilă, ca
reforma agrară, ca să-i dea o mai mare stabilitate, însemna a contribui la
pacea civilă. După cum remarca profesorul Dissescu, într-o ţară a cărei
experienţă parlamentară este recentă şi în care opinia publică este încă foarte embrionară pe plan naţional, puterea judecătorească poate îndeplini o funcţie pedagogică şi, doar prin simpla ameninţare a intervenţiei sale posibile, poate să-l incite pe legislator să respecte limitele pe care i le impune Constituţia.

Dar introducerea controlului de constituţionalitate pe cale
jurisdicţională avea inconvenientul de a îngreuna şi, uneori, de a face confuze procedurile judiciare.
Doctrina română nu a ezitat să atragă atenţia asupra diferitelor chestiuni de tehnică juridică, pe care ea le
considera rezolvate de jurisprudenţă. Atunci când o parte făcea recurs în
faţa Curţii de Casaţie, cu ocazia unei decizii pozitive sau negative în
primă instanţă asupra unei excepţii de neconstituţionalitate, procesul pe
fond nu ar fi trebuit, oare, să fie continuat sau suspendat în aşteptarea
judecăţii Curţii de Casaţie? Prima soluţie comporta riscul pentru tribunal,
sesizat pe fond, de a trebui să rejudece orice cauză, dacă punctul său de
vedere în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate nu fusese
reţinut de Curte. A doua soluţie putea să dea naştere la manevre de
amânare. Un anumit număr de autori regretau, de asemenea, că o excepţie
atât de importantă nu a fost trimisă direct la cea mai înaltă jurisdicţie a
ţării, din moment ce un judecător fusese sesizat în legătură cu aceasta.

Constituţionalizarea controlului jurisdicţional al constituţionalităţii legilor: Constituţia din 1923

Când în 1923 a fost elaborată noua Constituţie, principiul controlului constituţionalităţii legilor era prea bine integrat în dreptul public românesc pentru a putea fi respins. Noul constituţionalism european pleda, şi el, pentru confirmarea acestui principiu. Făcând pasul, două state, Austria şi Iugoslavia, creaseră în 1920 Curţi Constituţionale specializate după modelul sugerat de profesorul Hans Kelsen. Urmând aceste exemple, tentaţia era chiar de a opta pentru o restructurare completă a controlului de constituţionalitate a legilor, prin crearea unei Curţi Constituţionale specializate. Dar, în mod foarte legitim, constituantul român a considerat că nu era cazul să abandoneze un sistem tehnic bine rodat şi uns de o jurisprudenţă prudentă.
În schimb, s-a profitat de ocazia de a raţionaliza funcţionarea sa.
Este o soluţie foarte comparabilă cu aceea propusă de deputatul francez
Jules Roche, care a fost reţinută. Judecătorii de la prima instanţă şi de la
apel nu mai erau competenţi pentru a aprecia constituţionalitatea legilor.
Orice excepţie de neconstituţionalitate trebuia să ajungă la Curtea de
Casaţie, care statua, atunci, în plenul său (articolul 176). Astfel, Curtea de
Casaţie (31 magistraţi inamovibili) devenea o Curte Constituţională unică şi supremă. Dar această formaţiune jurisdicţională nu putea să intervină decât pe cale de excepţie. Recursul în neconstituţionalitate se distingea de recursul obişnuit. Era un recurs special, care viza să facă să fie declarată
inaplicabilă o lege sau o prevedere a unei legi invocată numai în cursul procesului la prima instanţă şi la apel şi contestată de una din părţi. Declararea neconstituţionalităţii nu avea efecte erga omnes, numai inter partes, adică în singurul caz judecat. Pentru a evita ca recursul la excepţii puţin fondate să nu fie utilizat în mod sistematic, în scopul încetinirii cursului justiţiei, era prevăzut ca procesul să-şi urmeze cursul său în timpul examinării la Curtea de Casaţie, chestiunea constituţionalităţii fiind provizoriu ţinută în rezervă.

O dezbatere asupra avantajelor respective ale controlului a priori şi
ale controlului a posteriori Constituantul din 1923, creând un Consiliu Legislativ, se preocupase şi de limitarea excepţiilor de neconstituţionalitate, ameliorând condiţiile de elaborare a legilor. Consilier juridic al guvernului, dar care nu exercita precum Consiliul de stat francez funcţiuni jurisdicţionale, acest Consiliu Legislativ nu dădea decât un aviz asupra proiectelor de legi şi propuneri de amendamente. Mai mulţi jurişti români au considerat, totuşi, că în îndeplinirea acestei misiuni el exercita un control preventiv al constituţionalităţii unei legi. Această creaţie, într-adevăr foarte oportună, nu a reuşit să nu provoace o nouă dezbatere asupra chestiunii
constituţionalităţii legilor, dezbatere în acelaşi timp politică şi juridică.
Din punct de vedere politic, controlul a posteriori al legilor, efectuat de
judecător la recursul cetăţeanului simplu, putea să fie privit cu
neîncredere de către cei care din clasa politică doreau o consolidare a
Executivului şi o aplicare riguroasă a legilor, inclusiv cele mai riguroase.
Un Consiliu Legislativ putea, din acest motiv, să fie uşor reluat sub controlul Guvernului şi utilizat de către acesta pentru a restrânge rolul Parlamentului. Această prejudecată nu a lipsit, cu siguranţă, din mintea redactorilor Constituţiei din 1938.
Dar alţi jurişti puteau să invoce drepturile Parlamentului atunci
când ei pledau pentru un control a priori exclusiv al oricărei proceduri de
excepţie de neconstituţionalitate a legilor în beneficiul justiţiabililor.

Curtea de Casaţie, judecător unic al excepţiilor de
neconstituţionalitate: o jurisprudenţă echilibrată şi prudentă
Din 1923 până în 1938, dată la care regele Carol II a acordat o
Constituţie de inspiraţie autoritară, mai mult corporativă decât
parlamentară, numeroase legi, uneori redactate în grabă, au fost supuse Curţii, dar foarte puţine au fost declarate inaplicabile. Jurisprudenţa a fost, mai curând, restrictivă.
Acesta a fost modul prin care Curtea s-a străduit să fixeze limite la controlul de constituţionalitate. Ea a considerat, pe de o parte, că trebuia justificat un interes pentru declanşarea unui recurs în neconstituţionalitate şi, pe de altă parte, că ea nu era abilitată să se sesizeze din oficiu despre o chestiune privind constituţionalitatea unei legi. Această restricţie a fost regretată de profesorul Dissescu, atunci membru al Parlamentului, care susţinea că neconstituţionalitatea trebuia să fie considerată ca o chestiune de ordin public. Pe fond, Curtea a respins teza conform căreia violarea unui tratat putea fi asimilată cu o violare a Constituţiei, numai dacă tratatele, ca de exemplu prevederile referitoare la minorităţi, conţinute în tratatele şi convenţiile semnate de România la ieşirea din primul război mondial, precizau că ele aveau putere constituţională. Pentru ca o decizie de neconstituţionalitate să perturbe, cât mai puţin posibil, ordinea juridică atunci când dădea dreptate reclamantului, Curtea a avut grijă să evite ca declaraţia de neaplicabilitate a unui articol de lege să poată fi interpretat ca antrenând paralizia celorlalte articole ale sale. După cum a precizat Miclescu, preşedintele onorific al Curţii de Casaţie, în aplicarea noii Constituţii „a uzat de dreptul său de examinare a constituţionalităţii legilor cu un tact sigur şi o conştiinţă desprinsă de orice influenţă din partea partidelor politice, impunându-şi autoritatea printr-o etică impecabilă”.

Crearea Curţii Constituţionale se justifica  prin nevoia de reglare
a mecanismelor democratice, nu numai într-o fază de tranziţie, dar şi în mod permanent în orice democraţie modernă.

Nu ne vom mira, de exemplu că, Curtea şi-a văzut încredinţat un
rol de reglator al mecanismelor democraţiei directe şi al pluralismului
politic, având controlul procedurii de organizare şi de desfăşurare a
referendumului, verificarea condiţiilor de declanşare de către cetăţeni a
unei iniţiative legislative, examinarea contestaţiilor referitoare la
constituţionalitatea unui partid politic.

În acest fel, Adunarea constituantă a încredinţat Curţii Constituţionale competenţe care îşi au originea direct în reglarea instituţiilor politice: veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui ţării (dar nu alegerile parlamentare), constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei prezidenţiale, dă un aviz pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui, propunere care trebuie să fie prezentată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor.
Toate atribuţiile sale în implicaţiile politice sunt, desigur, mai uşor, mai rapid şi mai eficace exercitate de către o instanţă jurisdicţională specializată, decât de către o jurisdicţie înaltă cu competenţe generale şi deja supraîncărcată de multiple recursuri. Este cu atât mai adevărat în ţări care, precum România, revin la pluralismul politic după ce au trăit mulţi
ani sub dominaţia unui partid unic.

Precum majoritatea Curţilor Constituţionale de ultimă generaţie,
Curtea română cumulează, deci, misiuni jurisdicţionale şi misiuni de reglare.
Dar în ambele cazuri, ea trebuie să pună de acord exigenţele statului de drept cu imperativele continuităţii democratice, ceea ce implică ca membrii săi să se comporte în egală măsură ca pedagogi şi jurişti.

Dar indiferent de modul în care putem apreciem prestaţia Curţii în situaţiile amintite, rămâne realitatea unei instituţii de control constituţional al cărei rol a sporit în timp. Cu particularitatea că intervenţia fortuită a Curţii în viaţa politică a constituit o sursă principală a activismului său. Altfel, congruentă modelului european conturat de Hans Kelsen, Curtea Constituţională din România îmbină caracteristicile specifice unei instituţii politico-jurisdicţionale, independentă din perspectivă contituţională de cele trei puteri ale statului şi supusă numai Constituţiei şi legii sale organice, dar cu judecători numiţi de puterea legislativă şi de puterea executivă. Totodată, rolul său în ansamblul sistemului constituţional şi politic, întărit după revizuirea constituţională din 2003, pledează în favoarea unei organizări consensuale a democraţiei româneşti.

Surse:

O ANTERIORITATE ROMÂNĂ:
CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR ÎN
ROMÂNIA DE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX PÂNĂ ÎN 1938
Gérard Conac

Despre rolul Curţii Constituţionale – Alexandru Radu

Melescanu nu  este cel mai potrivit sa discute despre desfiintarea Curtii Constitutionale, fiindca in 2010 a fost unul dintre candidatii propusi de PNL pentru un post de magistrat la  Curte.    Ar fi trebuit  sa citeasca  istoria  Curtii Supreme din SUA, ca sa vada cum sta treaba intr-o democratie adevarata.  Pana acum, in justitie oamenii s-au schimbat la presiunile politice si media. Tot ceea ce s-a intamplat a fost reluare de procese si schimbare de judecatori, pana s-a obtinut rezultatul dorit. Asa au fost scosi basma curata, toti infractorii mari ai Romaniei. Cei mai cunoscuti…Patriciu, al carui proces a fost amanat de 30 de ori sau Felix securistul, care a fost spalat si uscat, iar acum este curat. Propunerea PNL-ista de a da pe mana judecatorilor garantarea Constitutiei, nu inseamna decat un nou pas in dizolvarea democratiei. Si cand ma gandesc la parsivenia propunerii trecerii de la statul asistat la cel liberal…vad in toata splendoarea ei, ipocrizia si nesimtirea acestui partid, care s-a aliat taman cu PSD-ul, tatal statului social asistat.

Se pare ca PNL-ul a descoperit ca trebuie sa aiba un fel de doctrina ametita, inspirata de cea de pe vremea lui Bratianu, poate asa abureste electoratul de dreapta si le reuseste Marea Revolutie Socialista din octombrie !

Din pacate pentru ei, nu sunt decat niste clovni care viseaza la vremurile lui 1923, un revers al medaliei, contrariul regalitatii, parodia incarnata.


%d bloggers like this: