Posted tagged ‘antiamericanism’

Rubasca vintage

March 31, 2011

DESCRIERE: Camasa cu floricele tip rubasca vintage

MASURI: gat – orice masura, bust – orice masura, talie – orice masura, lungime – de la 1793, lungime maneca – pana in prezent

DETALII: guler tip rubasca; se inchide in fata cu nasturi; pliseuri duble atat pe fata cat si pe spate; bust bufant, talie cu elastic; maneca bufanta, manseta cu elastic

MATERIAL: panza groasa din bumbac

STARE: perfecta

CULORI: rosu, galben, albastru

Exista in tara noastra o serie de oameni in varsta, care au nostalgii legate de Rusia si de rusi. Pe ei ii pot intelege pana la un punct.In fond, au trait in comunism,au ascultat muzica ruseasca,au baut vodka,au purtat rubasca,si-au facut studiile la Moscova, s-au casatorit cu rusoaice ori… au fost casatoriti la ordin.

Insa altfel sta treaba, atunci cand vorbim despre tinerii care nu au apucat comunismul .Pe acestia nu ii mai intelegi deloc.Ma refer la cei care se declara rusofili si antiamericani .

Si cum sa-i intelegi, cand se inghesuie la concert la AC/DC, poarta jeansi, au iphone, se uita la filmele americane,viseaza sa lucreze in occident, isi cumpara masini occidentale, merg la Mc Donalds, beau coca-cola, fumeaza tigari americane,  dar……. ii iubesc pe rusi. O fi asta un nou soi de ipocrizie ?

Pana la un punct poti spune ca e o chestiune ce tine de fitze, de toane ale  tineretii, de lipsa de maturitate sau de manipulare.

Insa…nu mai departe de 2009 ,la Chisinau, rusii lor dragi omorau tineri romani…asta in timp ce ei, la Bucuresti  injurau copios occidentul….

Si se vinde pe net….rubasca vintage ! Merge cu Stolichnaya….

Che sau fanatismul by Ion Stanomir

March 22, 2011

A fi de extremă stângă este, în anii din urmă, în România, ca şi aiurea, un mod de a indica, intelectual, apartenenţa la un curent care este prin excelenţă „cool”. De la critica anticomunismului până la critica statului neoliberal, temele sunt familiare şi circulă, previzibil, de la o voce la alta. Reperele de la care se revendică această nouă direcţie sunt predictibile, la rândul lor: invocarea lui Alain Badiou este, fireşte, una dintre piesele canonului ideologic.

 

Pe acest drum, luminos, al anticapitalismului romantic, întâlnirea cu Che Guevara nu poate  întârzia să se producă; de dincolo de moarte, din încremenirea posterului său, Guevara veghează asupra noilor generaţii care vin să se închine la templul unei iubiri pierdute, dar niciodată trădate. Este acesta un sindrom cultural şi politic în ecuaţia căruia bovarismul se combină cu venerarea imoderaţiei politice, un sindrom care are ca punct de pornire căutarea revoluţionară a lui Guevara însăşi.

Şi totuşi, dincolo de aura christică pe care unii au încercat să i-o atribuie, postum, în descendenţa unei (impure) sinteze de creştinism, marxism şi violenţă politică, „Che“ ramâne  unul dintre cei mai ortodocşi/ rigizi gânditori pe care stânga radicală i-a produs, după al doilea război mondial. Rebelul fără cauză este, la o lectură ce trece de epiderma mitului în perpetuă expansiune, un intelectual fidel, până la capăt, proiectului societal modelat de gnoza sovietică.

Examinat clinic, ca un fragment de viaţă intelectuală al anilor şaizeci, „Che“ este un bun conducător de locuri comune: moartea sa revoluţionară nu anulează sentimentul de conformism ideologic pe care îl resimţi, recitind textele sale adunate, canonic, de exegeţii săi. Atunci când invocă, în cheie escatologică, lupta împotriva  Statelor Unite ca o luptă împotriva celui mai neînduplecat inamic al libertăţii şi geniului uman, „Che“ se află într-o  companie ilustră, ce nu încetează să se extindă, iconic, reunind  efigiile, atât de paradoxale, ale lui Chavez sau Ahmadinejad.  Antiamericanismul este legatul cel mai durabil pe care marxismul, oricât de eretic în aparenţele sale, îl lasă  radicalilor de astăzi : religia comunistă  îşi află în această celebrare a urii  expresia sa clasică. Demonizarea „americanului” generic este liantul ce conferă unitate de acţiune unei familii de spirite ce reconciliază, ecumenic, stereotipurile dreptei şi stângii extreme interbelice.

Căci  identitatea lui „Che”, ( evocat, poematic, ca un cavaler fără de teamă şi prihană al revoluţiei trădate) este, funciarmente,  aceea a unei fanatic impenitent. Grotescul teoriilor  sale economice, rigiditatea procustiană cu care a desenat rolul  sindicatelor în noua lume socialistă   se subsumează unui ethos ce privilegiază, programatic, imoderaţia ca scenariu de resurecţie şi purificare a comunităţii în curs de eliberare. Capacitatea de seducţie a lui „Che” se cere căutată în  această transfigurare/sublimare mediatică  a fanatismului:  deconstruind un scenariu hollywoodian clasic,  „Che” devine un rebel cu o  cauză, un Pancho Villa/Zapata  ce îmbracă cămaşa dialectică  a marxismului pentru a predica o evanghelie a urii. Într-unul dintre pasajele care sunt o mise en abîme a propriei sale obsesii intelectuale, „Che” respinge  “ moderaţia” ca  o formă de compromis cu  „colonialismul”: moderaţiii, argumentează „Che” cu o vigoare şi tăietură de frază staliniste, sunt cei ce trădează sau cei cărora le este frică. „Moderaţii “ se înstrăinează de  poporul  care este, prin chiar natura  sa, insensibil la moderaţie.

Din acest punct al diabolizării „moderaţiei”, fanatismul lui „Che” îşi reia locul în colecţia de imagini a secolului XX. În această gnoză ce aspiră să devină o filosofie a guvernării, căutarea imposibilului se traduce prin mobilizarea potenţialului  de resentiment în care revoluţia îşi află principalul său aliat. Ecoul lui „Che”  este maxim acolo unde „ura de sine” occidentală sau  ostilitatea naţiunilor postcoloniale  acordă fanatismului respectabilitatea unei discipline a mântuirii. Din jungla din Congo până pe baricadele occidentale, umbra lui „Che”  creşte, din ce în ce mai puternică, ca un semn al unui timp ieşit din matca sa.  Lupta de clasă este, în acelaşi timp, o luptă între rase, iar ferocitatea ei, cum notează Niall Ferguson, este una dintre cheile de acces în interiorul secolului XX.   Şi poate că tocmai această simplitate geometrică a profilului intelectual al lui Guevara explică trecerea, intactă, a mitului, peste  Rubiconul anului 1989.

Ura, al cărei  nume secular  este fanatismul politic, nu poate fi evacuată din consistenţa umanităţii. O dată fantasmele  melioriste abandonate, ceea ce se  poate întrevedea este capacitatea  resentimentului  de a se reintruchipa, proteic. Imposibil de exorcizat,  spectrul lui „Che” este prezenţa profetică ce animă aceste ridicări difuze, violente şi  obtuze. Povestea lui  „Che” este una fără de sfârşit.

Ioan Stanomir

http://www.clubromania2020.ro/2011/03/che-sau-fanatismul/


%d bloggers like this: