Voluntariatul ca exprimare de sine…

Janet ma saluta bucuroasa de cum deschid usa, imi spune ca i-am lipsit, ma intreaba ce mai fac. Zambesc la randul meu si ii raspund sincer ca mi-a fost teribil de dor de ea in aceste ultime doua saptamani in care nu am putut sa vin la biblioteca fiindca am avut cotul dislocat si simt cum ma invaluie caldura ei interioara, aceeasi caldura pe care am simtit-o cu ceva timp in urma cand am pasit pentru prima oara in cladirea micuta, cu numai trei incaperi ticsite de carti de la un capat la altul.

Atunci mi-a strans mana si mi-a urat “bun venit” ca nou rezident al orasului (oras este mult spus, locuim intr-o asezare de suburbie cu aproximativ 2000 de locuitori in care timpul curge cu mult mai incet decat in orasul mare aflat la 11 mile distanta) si, dupa cateva fraze politicoase, m-a invitat la un eveniment organizat o data pe an la ea acasa… o sarbatoare a toamnei in care se serveste specialitatea locului, o reteta speciala de pui prajit.

Imi aduc aminte ca am ramas uimita atunci de familiaritatea ei, insa in timp mi-am dat seama ca aceasta familiaritate nu are nimic artificial, ci este o deschidere fireasca a unei persoane rafinate care a calatorit pe aproape toate continentele lumii si care acum imparte in timpul saptamanii cu aceeasi pasiune sfaturi de lectura atat copilasilor cu mutre serioase care vin sa imprumute carti cu povesti, cat si adultilor pasionati de romane politiste, in vreme ce in week-end-uri organizeaza lecturi publice din clasici, din poeme si romane consacrate.

Nimeni nu o plateste pentru activitatile de week-end, dupa cum nimeni nu il plateste nici pe Randy care ma saluta scurt dintr-un colt in timp ce incep sa aranjez cartile in liniste, ocupat sa il invete pe un adolescent sa lucreze in Office. La randul sau a invatat sa faca asta candva tot de la un voluntar.

Cat despre mine… nici nu stiu cum s-a intamplat sa-mi ofer ajutorul, pur si simplu am citit anuntul mic de langa biroul lui Janet si i-am spus scurt la un moment dat “I could do that” si astfel, pe principiul “adopt a shelf”, am adoptat un raft al bibliotecii pe care il aranjez ori de cate ori am timp liber… a devenit responsabilitatea mea. Vorba aceea, imbin utilul cu placutul…

Cred ca niciodata nu am simtit ca apartin unei biblioteci ca acum… desi am trecut prin multe. In liceu ma refugiam in sala de lectura a unei biblioteci judetene chiar si atunci cand voiam sa chiulesc de la scoala, in facultate aveam adevarate “ritualuri” de biblioteca… mergeam sa citesc, fie pentru examene, fie pur si simplu “pentru mine”, aproape in fiecare zi. Aveam o ora precisa cand imi beam cafeaua de la un chiosc din apropiere, aveam prieteni “de sala” de lectura, aveam un loc al meu la o masa anume, pe care incercam sa-l “prind” in fiecare zi. Si fiecare biblioteca avea cititorii ei patimasi, oameni care uneori faceau naveta zilnic pentru a veni sa citeasca.

Insa nu am fost rugata niciodata sa pun si eu umarul la ceva, nu am fost intrebata ce interese am… singurele interactiuni de care imi aduc aminte sunt problemele pe care le-am avut cu unii dintre bibliotecarii plictisiti ce nu intelegeau uneori de ce le solicitam atatea carti, deranjandu-i din vegetare. Asa ca acum cand a inceput sa imi placa voluntariatul, privesc inapoi si imi dau seama cate posibilitati am pierdut… ce usor ar fi fost sa mi se solicite ajutorul si sa-l ofer.

Ideea de voluntariat aici este una foarte serioasa, inca din clasele primare copiii sunt incurajati sa participe la astfel de activitati. Mie mi s-a potrivit acest ajutor mic dat bibliotecii, insa sunt oameni care organizeaza din placere evenimente in care implica toata comunitatea (de la jocuri de baseball pana la serbari gen “zilele orasului”) sunt studenti care in urma unei selectii riguroase sunt incurajati sa lucreze pentru decani pro-bono, numai pentru a dobandi experienta, sunt mici formatii de muzicieni amatori care incanta o mana de oameni stransi intr-o sala a scolii vineri seara, sunt grupuri de persoane si fundatii care ajuta persoanele aflate in nevoie (de la nevoi materiale si pana la situatii de viata, de tipul pierderea unei rude / prieten, divort, etc.).

Nimeni nu protesteaza si nimeni nu considera ca astfel este folosit, dimpotriva, a fi voluntar, a fi implicat intr-o activitate care ti se potriveste si care te face sa te simti bine, este si un motiv de mandrie.

A trebuit sa trec oceanul pentru a-mi da seama cat de departe este voluntariatul de munca patriotica si cata bucurie iti poate oferi ideea de a face ceva conform cu pasiunile tale care ii ajuta si pe altii in acelasi timp. Cat de ok este sa te exprimi pe tine insuti facand ceva care nu-ti aduce niciun beneficiu material, insa care iti reflecta interesele si personalitatea. Ciudat, nu-i asa?

Reinventarea activismului, invitatie la… ceai :)

It is about time that the silent majority spoke up, there is no more time for remaining silent if we enjoy and want to preserve our way of life and all of the freedoms we enjoy. This is a great nation, unfortunately it is being derailed by a vocal minority. God Bless America.

Desigur, citatul de mai sus, postat de cineva care se semna drept “anonim” pe un forum oarecare, ar putea apartine si unui roman, bineinteles cu diferenta de locatie de rigoare.

Reactiile cetateanului obisnuit confruntat cu sistemul sunt instinctiv aceleasi peste tot, cu diferenta ca la romani pe forumuri si in ziare apar persoane programate discursiv sa distruga din fasa prin injuriile lor orice polemica civilizata, orice schimb de idei care ar aduce atingere intereselor lor partinice. Si astfel, acumuland pe de-o parte injurii si pe de alta parte confruntandu-se cu indiferenta autoritatilor la problemele lor reale, cotidiene, civismul romanilor a ajuns ca o frumoasa din padurea adormita… atractiv insa complet anesteziat, un termen cu greutate e adevarat, dar pe care simti nevoia insa sa-l ascunzi dincolo de cortina constiintei pentru a te pune la adapost de judecata publica.

Mai mult, asta nu se intampla doar in cazul oamenilor obisnuiti, ci si la nivelul intelectualilor romani, cei care formeaza ce se numeste indeobste “elita”, intelectuali care gasesc de cuviinta sa iasa si sa-si afirme sustinerea pentru un candidat sau altul numai cu prilejul campaniei electorale, in restul timpului preferand sa-si explice ideile numai in cercuri inchise, la adapostul spatiului academic… Lucru intr-un fel de inteles atata vreme cat termenul de “activism” in Romania a dobandit decenii de-a randul (trecand prin agentii colectivizarii, secretarii de partid si poetii de curte, ba chiar si aplaudacii mituiti cu un mic si o bere stransi de Marean Vanghelie pe la chermezele de partid sau pusi sa plateasca voturi pe margine de drum pe langa sectiile de votare… toti sunt “activisti”…), o conotatie negativa, “activistul” este cineva care aproape ne agreseaza.

Si totusi, ne plangem de lipsa de atitudine, de aceasta indiferenta din jurul nostru care ne face sa ne simtim mici si neinsemnati in fata autoritatilor, de starea de perpetua neputinta de a controla deciziile care ne afecteaza, fara sa ne dam seama ca civismul inseamna si implicare… vrem sa ni se recunoasca drepturile dar nu facem nimic in acest sens, vrem sa se aplice legile insa inchidem ochii toleranti atunci cand ele sunt “ocolite” putin de cei din jur, platim taxe pentru ca “asa trebuie”, reactionam prea putin atunci cand avem de-a face cu coruptia, etc.

Cu alte cuvinte, nu ne dam seama de un lucru simplu: civismul inseamna si… activism (!!!), adica si implicarea efectiva in viata agorei! Iar acest activism nu include neaparat aderenta la o doctrina de partid, ci asumarea constienta, deliberata si vocala atat a drepturilor cat si a indatoririlor de cetatean. In plus, a injura guvernarea pe forumuri de la adapostul monitorului unui computer nu inseamna a lua atitudine, ci inseamna a ascunde lipsa adevarata de reactie… o adevarata reactie implica discutia libera, abordarea directa, chestionarea factorului de decizie face-to-face, invitarea lui la dezbateri reale.

Cand am auzit prima data de asa numitele “tea parties”, am fost usor confuza… imi imaginam o adunare de pensionari care luau ceaiul impreuna in lipsa de altceva. Insa pe parcurs am inteles ca de fapt erau grupuri de dezbatere pe marginea unor decizii guvernamentale… iar ceaiul este numai un pretext de adunare. La ele participa absolut toti cei care doresc si care au ceva de spus, atat persoane publice si politicieni, cat si cetateni obisnuiti, iar organizatorii sunt in general voluntari!

Se organizeaza adevarate “caravane debate” (cu trasee si date precizate cu mult inainte) in care se abordeaza probleme importante in Statele Unite acum (de la nivelul taxelor si pana la reforma sistemului sanitar), uneori discutiile sunt duse de pe pozitii antagonice si devin extrem de aprinse, insa solutiile care se propun sau macar nemultumirea oamenilor obisnuiti sunt mediatizate intens si devin daca nu intotdeauna un punct de reper, cu siguranta un factor de luat in seama pentru guvern.

In acest fel cetatenii reusesc sa-si faca cunoscut glasul, sa-si spuna punctul de vedere, sa-si faca simtita prezenta in viata publica dincolo de limitele scrutinelor electorale propriu-zise si chiar de manipularea media.

In Romania se discuta astazi despre asumarea raspunderii guvernului pe legi extrem de importante precum reforma in educatie si legea salarizarii unitare. Inafara de sindicate si de guvernanti nu am vazut pe nimeni care sa se asocieze si care sa iasa in fata si sa-si exprime opinia asupra felului in care se va face educatia copiilor nostri, despre felul in care este afectat de modelul salarial propus de guvern.

Nu am vazut nicio dezbatere reala inafara de cele dintre asa-zisii analisti politici si politicienii propriu-zisi, aceiasi si aceiasi oameni par a detine secretele absolute in vreme ce restul romanilor privesc la televizor impietriti, isi traiesc propria viata fara niciun soi de reactie. Toti asteaptam ca guvernul sa faca ceva pentru noi, mura-n gura cum se spune (si injuram in surdina atunci cand ne simtim nedreptatiti, cand taxele sunt prea mari cand salariile nu ne ajung), fara insa a contribui cu adevarat la deciziile luate de acesta.

Vrem sa fim cetateni europeni insa uitam ca suntem in primul si in primul rand cetateni romani; uitam ca pana ce noi insine nu ne vom implica si nu vom schimba ceva in cotidianul nostru, intotdeauna ne vom simti la fel de mici si la fel de umili ca o pensula inerta in fata unui tablou de Rembrandt.