Cutreierand prin Savannah…

Savannah nu este, asa cum ar sugera numele, o zona semiarida in care se plimba lei si leoparzi in cautare de hrana, ci un oras situat aproape de locul in care fluviul cu acelasi nume se varsa in oceanul Atlantic, un city cochet si plin de viata, pulsand de istorie si de arta… este primul oras colonial din Georgia, instaurat de englezi la 1733, si are un colegiu de arta la care nu esti acceptat decat daca ai in spate un portofoliu serios.

Partea principala a orasului, cea istorica, este plina de vizitatori de toate felurile… pe langa turistii americani cautand senzatii tari in troleibuze inscriptionate “Gost tour” sau vizitand locurile conspirative ale piratilor de odinioara, vezi japonezi cu obisnuitele aparate de fotografiat in mana, arabi cumparand dulciuri, dar si nemti atrasi de magia Oktoberfestului local care se desfasoara chiar in acest week-end.

Un Oktoberfest american insa, fara bere si carnati in aer liber, ci cu o sumedenie de corturi cu suveniruri asezate pe River Street, strada cea mai veche a orasului, strajuita de primele case de caramida si pavata cu bucati imense de piatra rotunda, piatra adusa candva de vapoarele engleze (vapoarele veneau incarcate de piatra pentru echilibru, descarcau piatra pe mal si plecau inapoi pline cu marfuri din “lumea noua”) si pe care vechii locuitori au folosit-o pentru a-si consolida asezarea.

Berea o gasesti daca vrei intr-adevar sa bei ceva numai la restaurant, in general Heineken-ul este marca favorita mai cu seama fiindca poarta distinctia “imported”, in rest cateva marci americane ca Bud Light sau mexicane, precum Corona… oferta este totusi destul de limitata.

Insa bucuria de a te plimba in sfarsit pe strazi marginite cu trotuare adevarate (lucru rar in State unde oamenii in general se plimba numai cu masina), de a putea cumpara arta adevarata, inclusiv pahare romanesti pictate de mana, si nu doar obisnuitele suveniruri made in China, de a asculta muzica live de toate genurile in jur, pe strazi, te face automat sa te simti in largul tau aici, in fiecare zi de vacanta.

Ca sa nu mai vorbesc de mancare… in buna traditie a Sudului gasesti aici prajit orice: de la peste oceanic, scoici, calamari si crabi pana la rosii verzi prajite, broccoli prajit, conopida prajita, etc. pe care le poti savura inclusiv pe restaurantele plutitoare in vreme ce te fatai in susul si in josul raului pentru o ora.

Pe mine insa m-au impresionat cel mai tare infrastructura si peisajele din jurul orasului: felul in care pe un fluviu incomparabil mai micut decat Dunarea trec vapoare imense pline cu marfuri, fluviul este permanent dragat pentru ca adancimea lui sa poata suporta navele care asigura, pe langa turism, cea mai mare parte din veniturile zonei.

Te lasa cu gura cascata si infrastructura rutiera, strazile si autostrazile arata ca in palma si sunt construite pur si simplu in mijlocul unor mlastini (ok, in general drumurile de aici arata bine, insa a construi asemenea drumuri in conditiile de aici este ceva la limita imposibilului)… daca ai vrea sa-ti parchezi masina la cinci metri de sosea ai cadea pur si simplu in noroi si apa, ceea ce pe mine ca romanca m-a facut sa oftez gandindu-ma la o tara in care nici macar in conditii normale nu se poate construi asa ceva.

Oricum, cred ca nu am admirat niciodata mai mult ca aici spiritul american care lupta cu orice tip de natura si reuseste indiferent de conditii… de aceea sunt si multe fantome aici in Savannah, asa cum ne spunea un ghid la un moment dat, primii colonisti mureau foarte frecvent din pricina infectiilor; condamnati de zona neprielnica intesata de tipuri de insecte la care nici nu-ti vine sa te gandesti.

Iar pe langa toate acestea, mai frapant mi s-a parut felul in care absolut orice poate deveni un bun turistic… ai un colt de mlastina, il promovezi ca “loc pentru observarea vietii salbatice”, ai o mica portiune de uscat, o faci “loc pentru picnic” chiar daca pentru asta turistii au nevoie de doze serioase de spray anti-tantari, ai o fortificatie de pe vremea razboiului de secesiune, o mentii in stare buna, ba chiar comanzi si tunuri sau muschete de epoca pentru ca turistii sa aiba impresia ca se intorc in timp cu adevarat cocotandu-se pe ele, fara nici un soi de restrictii in ceea ce priveste accesul sau fotografierea…

In fine, nu ma mai lungesc… daca aveti drum prin State poate treceti si prin Savannah, mie mi-a placut cu adevarat.

Advertisements

Ploaie tropicala

Ar trebui sa vedeti ce inseamna o ploaie tropicala. Curg siroaie de apa din cer, nu ploua. Si nu e doar  un fenomen, este o entitate, o fiinta, nu doar incepe sa ploua, ci o vezi cum vine, cum se apropie, simti freamatul naturii care se pregateste sa o intampine, vezi marea care era oglinda si care se increteste brusc, asa cum se increteste pielea sub mangaierea palmelor fierbinti.. si apoi incepe sa faca valurete.. o simti bucuroasa si zglobie, asteptand incordata si nerabdatoare imbratisarea. Vezi cerul negru la orizont, negru de suparare si gelozie ca ea isi face de cap, turbat, furios, zmulgand copacii si acoperisurile, chemand-o inapoi. Insa ea,  a plecat spre marea care o asteapta frematand, isi urmeaza calea… fara sa-i pese si pe masura ce se apropie e tot mai nepotolita, inundand din preaplinul ei paduri si campii, scoatand apele din matca si scormonind valuri de noroi, peste cate un satuc care nici nu e trecut pe harta. Nu-i pasa ploii, fiindca nici nu mai e ploaie …e potop, ca un barbat care a trecut de preludiu si nu il mai poate opri nimic. Numai ca ploaia nu-i barbat. Si nici marea nu e.

Cine nu a vazut, nu poate intelege doar din descrierea cuiva. Mergeti sa vedeti si sa simtiti ploaia contopindu-se cu marea..ca sa nu va mai revolte pacatul lor.

Privind inapoi

Pleci intr-o calatorie in primul rand pentru a vedea ceva nou. Eu am visat mereu sa plec pentru a … nu vedea ceva.
Pentru a nu mai vedea tarmul….
S-ar spune ca sunt omul care merge inainte privind inapoi, ceea ce nu e chiar asa rau precum suna, oricum  mai bine decat sa privesti inainte si sa mergi inapoi.
Visator, mare amator de literatura, care a devorat tot ce se putea citi, nu ar fi trebuit sa imi fie asa de greu sa imi imaginez cum e sa lasi tarmul in urma si sa nu mai vezi nimic oriunde privesti.
Nimic decat apa.
In plus am crescut pe malul marii, ar fi fost simplu sa ma duc pe cea mai departata piatra a digului si sa privesc in larg, insa orasul din spatele meu imi zadarnicea eforturile. 
Imaginatia cu ajutorul careia am fost toti eroii cartilor pe care le-am citit, ma trada de fiecare data, cand incercam sa o pacalesc in felul acesta.
Asa ca, atunci cand am plecat prima oara in larg, cand toti ceilalti priveau inainte spre intinderea de apa, eu priveam inapoi, spre tarmul care ramanea in urma.
Si asa, l-am urmarit pana disparea complet si chiar dupa ce nu mai vedeam nimic, imaginatia tot imi juca feste, aveam impresia ca inca se zareste ceva. Cand si aceasta senzatie a disparut, abia atunci am privit imprejur si am simtit emotia unui vis implinit.
Unul din multe altele.
Un vis care a meritat toate asteptarile. E greu de descris senzatia, poate daca spun ca si dupa vreo 30 de ani de lasat tarmurile in urma, tot nu mi-a disparut nerabdarea de a ajunge cat mai repede acolo,  unde nu mai esti decat tu si marea.
Iar in acea prima zi,  marea era perfecta, ca oglinda, complet nemiscata si tacuta. Asa de tacuta, incat pe punte se vorbea in soapta, de parca nu voiam sa o trezim.
Era doar o iluzie. Ca o femeie (da, stiu, comparatia marii cu o femeie e deja banala, aproape ca nu gasesti text despre mare, care sa nu te trimita si la o femeie frumoasa, neaparat frumoasa 🙂 ), spuneam, ca o femeie care se poarta frumos, doar cat sa te atraga in mreje, cat sa nu te sperie de la prima intalnire.
Insa ea, marea, a reusit sa ma pacaleasca.
Cand i-am infruntat prima oara furia si am vazut ce inseamna era prea tarziu sa mai dau inapoi.
Asa c-am ramas sa infrunt…o iubire imposibila…