Adevărata miză a alegerilor! Nămolul sapropelic!

Care să fie motivul pt care Patriciu a vândut Rompetrol Kazahilor? Nu avea lichidităţi? Aiurea!

După cum am mai spus-o, Patriciu e mârşav, dar nu e prost.
A mirosit că peste 10-15 ani afacerile cu petrol vor pica în nas. Viitorul combustibilor fosili este incert. Se pune din ce în ce mai mult accent pe maşina electrică, sau pe cea alimentată cu hidrogen. Maşina electrică e doar un paliativ, dacă ţinem seama că producerea de energie electrică implică tot consumul de combustibili fosili.

Singura soluţie viabilă rămâne hidrogenul.
Pe fundul Mării Negre, mai exact, în zona “Sterling”, se găseşte în cantităţi impresionabile, nămol sapropelic. Acest nămol constituie o sursă inepuizabilă de hidrogen. Grosimea stratului măsoară pe alocuri chiar 100 de metri. Principalul avantaj e acela că stratul se reface la un interval de 10 ani, cu condiţia ca evoluţia faunei şi florei marine să nu se schimbe. (De aici şi “grija” lui Patriciu pt protejarea Mării Negre).

Omul de afaceri Dinu Patriciu a declarat că este dispus să rişte investiţii de câteva miliarde de euro în Marexin şi în nămolul sapropelic, în următorii ani, considerând gazhidraţii ca fiind sursa de energie a viitorului. „Marexin e o idee frumoasă. Investiţia pe care vreau să o fac în tehnologie pentru Marexin are nouă zerouri. Va fi aşadar de ordinul miliardelor de euro, în următorii câţiva ani, şi va fi în asociere cu cineva. Iar între trei şi opt ani, va produce. Este o investiţie curajoasă”, a declarat Patriciu. Omul de afaceri a menţionat faptul că, în afară de licenţa pentru sapropel deţinută în România, mai are şi o altă licenţă, fără a specifica despre ce ţară este vorba. „În teritoriul românesc, rezervele sunt reduse, din păcate. Sunt mult mai mari în alte părţi. Mai avem şi o altă licenţă pentru nămol sapropelic, dar nu în România. Nu vă pot spune unde. Căutăm sursă de energie alternativă, care nu este acelaşi lucru cu energia regenerabilă”, a spus Patriciu. Acesta a afirmat că, la proiectul Marine Resources Exploration International (sau Marexin), lucrează în prezent 400-500 de oameni, în lume, în universităţi şi în institute de cercetare.

http://www.replicaonline.ro/patriciu_sunt_dispus_sa_risc_investitii_de_cateva_miliarde_euro_in_marexin_si_in_namolul_sapropelic_4320.html

 

Prin intermediari (vezi Tăriceanu), Patriciu încearcă să pună mâna pe aria Sterling. Rămânerea lui Băsescu în fruntea ţării, i-ar compromite planurile. Un Geoană şantajabil şi labil, secondat de un Crin aservit, i-ar servi la modul ‘minunat’ scopurile. Să nu mai vorbesc de viitorul premier, Năstase, bunul său prieten.

O zi din viaţa unui redactor şef. Pamflet politic.

Ora 10,00. După şedinţa de sumar.
– GICULEEEE!!
– Da, şefu! Să trăiţi!
– Vreau un reportaj rapid, cu ceva gropi în asfalt. Două fotografii şi 700 de caractere. Obligatoriu păreri ale pietonilor stropiţi şi ale şoferilor frustraţi. Obiective: Căşuneanu, Videanu, Berceanu.
– ANDREEA!!!
– Da, şefu! Să trăiţi!
– 12,31. Otopeni! Aterizează Elena Udrea. Ia-l pe Nicu, cu camera aia nouă. Focus pe pantofi, poşetă, geamantane, farduri, ştii tu! 5 poze. Două de ansamblu, trei de prim. 1.200 de caractere.
– INVESTIGAŢIILE!!!……………………..Unde mă-sa-s ăştia? NELU!!! Ia sună-i! Iar or fi la birt!
3 minute mai târziu:
– Să trăiţi şefu’! L-am prins pe portar că a permis accesul unui străin în redacţie, şi i-am făcut o anchetă penală. Ce naiba, să mai stăm până vin procurorii???? Am sunat la 122, dar nu au vrut să ne răspundă.
– Băi tâmpiţilor, ăla-i frati-miu. Iar aţi băut vodcă cu bere? Hai, luaţi o cafea cu sare, şi uşchiţi-vă la treabă. Atenţie mare, nătângilor! SRS-ul spălat, albit, apretat! Macovei la bulău. Pe Bogdan îl lăsaţi între ape, că ştie el să se apere. 3.000 de caractere, pe prima pagină. Vorbesc eu cu ăia de la edit, să le pună cu font 32 şi negru de china.
– POLITICU!!!!!!!!
– Aici suntem, şefu’ Toţi 15, s’triţi!
– Bă, avem o sarcină nasoală! Tre’ să-l scoatem pe machitor vinovat de vizita lu’ prostănac la şefu’ ăl mare, la Kremlin. Dacă-mi scoateţi măcar 3 articole a câte 2.000, cu ceva poze de la Rafo, flota, Mihăileanu, autocare trase în fotoshop portocaliu, ceva, aveţi de la mine o primă de 10.000 de € fiecare. Aveţi grijă că treaba-i groasă. Fără martori, fără înregistrări, da?
– S’triţi şefu! Se poate? Ce naiba? Doar nu suntem la prima însărcinare de genul ăsta!
– VREMEA!!!!!! Vreau să plouă, să ningă, să fulgere, să fie inundaţii, avalanşe, pe 22 luna asta. Cod roşu, nu alta!

De ce sunt mândru că sunt român! (hi, hi, hi)

Am toate motivele să cred că sunt contemporan cu unul dintre cele mai aprinse spirite ale mapamondului. Ba, încă plusez, susţinând că îmi este şi compatriot. Cuprinzând cu vasta-i cultură, mai toate domeniile, persoana despre care vorbesc, reprezintă imaginea OMULUI NOU, de factură pur demagogico-ideologică(!). Cred că este providenţialul pe care şi l-ar fi dorit Ceauşescu, ca mână dreaptă (nu vă gândiţi la prostii). Tipul de care vorbesc se pricepe la toate. Mai abitir chiar decât cei care şi-au julit d’aiurea coatele pe băncile doctoratelor. Mai şcolit decât academicienii, mai artist decât Buonarroti, mai doftor decât Hipocrate, mai inginer decât Bell, mai magician decât Copperfield, mai virtuoz decât Chopin, mai prolific decât Mozart, mai isteţ decât Gates şi mai deştept decât (Cozmin Guşă), tipul de care vorbesc se distinge în primul rând, printr-o atitudine înjositoare faţă de tagma pe care o reprezintă. Se coboară, de o manieră greu de acceptat, la a face anti-campanie unuia dintre cei mai josnici (zice el) oameni ai planetei, deşi statutul de care beneficiază nu i-ar permite-o.  Susţinut de o aroganţă îndreptăţită(?) de statura(?)  sa socială, eroul meu se repede cu tot arsenalul din dotare, asupra unui jalnic (în propria-i opinie) preşedinte de ţară, sperând probabil că va deveni deţinătorul Nobel-ului pt democraţie. Sprijinit la umedele-i subţiori de o liotă de pretendenţi frustraţi  şi conştienţi de lipsa oricărei şanse, smulge Excalibur-ul autohton din roca carpatină, pt a-l decapita pe răzvrătit. Şi taie, şi taie în carne vie, fără a-i păsa de părerea celor mulţi. Sângele îi place, gura nu-i mai tace. Împins de un veleitarism feroce, îşi exersează mişto-ul pe neuronii noştri obosiţi.
Încălţat cu şenile de tanc, trece fără preget peste documente, imagini, mărturii şi dovezi care nu cadrează cu spiritul ce-l animă. Pune de la dânsul interpretări mai mult sau şi mai mult tendenţioase. Traduce în limbaj propriu tot ce nu-i convine. Atunci când un opozant al ideilor sale devine obraznic, bagă publicitate.
Ştiţi despre cine vorbesc?
Nuuuu! Nu e Gâdea! Ăsta e un prostovan nevinovat şi aservit propriului salariu. Păcat de el, că face o foarte proastă reclamă tagmei preoţeşti.

Mă îneacă indignarea, mă sugrumă neputinţa!

Cu voia domniilor voastre, pun aici un text pe care l-am postat pe forumul RTV.

Trăim clipe memorabile. Suntem contemporanii unui timp ce va rămâne în memoria poporului român, drept escaladarea nesimţirii determinate de factorul “mulţi, da’ mulţi”, drept abordarea unei dictaturi a celor “proşti, da’ corupţi”.
O gloată de semidocţi (unii, arători de mirişti ceilalţi) s-a suit în cârca unui neam, crezând că-şi poate impune voinţa şi dorinţa, în pofida nevoilor pulimii arondate.
Au construit cu sârg şi trudă, un lanţ ale cărui zale s-au călit vreme de 20 de ani. S-au şi înmulţit, pentru a cuprinde cât mai abitir naţia oropsită, şi pentru a suge în deplinătatea lui sângele poporului. Şi-au croit ţarcul lor de legi, apărat cu ghimpi de oţel de superba noastră magistratură. În numele unei democraţii proprii, comuniştii de rit nou, înfrăţiţi peste gard cu papionaţii de origine necunoscută, parclamentarii ni se cacă în cap. Ne împroaşcă cu urină de cea mai proastă calitate, izvorâtă din creierele încinse de parvenitism, şi obedienţa faţă de stăpânii care îi plătesc şi comandă.
Legea de căpătîi a ţării, de dânşii promovată, nu le mai rimează intereselor. Acum 5 ani s-a ivit un dobitoc încăpăţânat care s-a cramponat de respectarea ei ad litteram. Or, e imposibil ca întreg aliotmanul să se împiedice, nu? Dacă vorba bună nu ajunge, suspendarea va străpunge! Iată că nu a străpuns.
Întâmplarea (sau nu), a făcut ca încăpăţânarea catârului să-i fie pe plac pulimii. Aceasta şi-a regăsit printre obiectivele ţintite de el, propriile năzuinţe. Şi-a (re)descoperit duşmanii în rândul duşmanilor catârului.
În prag de alegeri, aliotmanul recurge la unele din cele mai deşuchiate tertipuri, cu adevărat măgăreşti. Priveşte constituţia în oglinzi concave sau convexe, prin lupe deformatoare, prin sticle fumurii! Oricărui individ posesor al unui dram de raţiune, acest demers îi poate provoca în cel mai bun caz un zâmbet compătimitor.
Trăim într-o democraţie de mucava. Atât timp cât un şef de partid îşi permite să ne spună la televizor, în prime time, că parlamentarii partidului CONDUS de el nu vor vota nicio iniţiativă a guvernului, fără a apuca a discerne dacă respectivele iniţiative sunt oportune sau nu, sau cât un alt şef de partid ne ingaimă că slujbaşii săi nu vor vota un premier, cu două săptămâni inainte de a fi auzit programul acestuia, soarta noastră e pecetluită. Unde oare am mai auzit de astfel de metode? Cred că cei care au mai apucat epoca de aur, pot să răspundă.
Mi-e o silă, de-mi vine să râd.

Ce-mi doresc eu mie, Dulce Românie!

---

Iaca se fac acuşica 20 de ani de când credeam că vom deveni normali.

Trecut-au anii peste noi, şi aşteptările ne-au fost amânate şi înşelate de politicienii dotaţi cu Armani la exterior, şi manele la interior, care politicieni au risipit timpul nostru de pomană. Noi, poporul, am pierdut trenul şi nişte ani de viaţă petrecuţi într-o acră expectativă.

S-au succedat guverne şi preşedinţi, parlamentarii au rămas aceiaşi. Preocupaţi cu precădere de factorul pecuniar, au uitat că reprezintă conform Constituţiei, poporul şi nu partidul din care fac parte. Au transformat mandatarianismul în mandatariat. Am aşteptat zi de zi, ceas de ceas, legile menite a ne asigura o trecere cât de cât decentă prin istoria pământului.

Geaba!!! Cei tari se îngrădiră / Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi….
Acum, când în sfârşit un guvern şolticăind a pus pe masă nişte legi de bun simţ (cea a salarizării bugetarilor şi cea a pensiilor), lacunare şi perfectibile, e drept, şi iscate în conjunctura crizei mondiale şi a campaniei electorale, dar oricum, iniţiative de care nu s-au apropiat nici stângiştii psd şi nici liberalii, iată că parlamentul nostru mult iubit se manifestă pregnant împotriva lor.

Explicabil, NU? Sunt dispus la a paria că dacă respectivele legi ar fi vizat îmbunătăţirea situaţiei materiale a distinşilor senatori şi deputaţi, ar fi trecut în cca 2 minute.
Şi se mai găsesc încă susţinători ai ideii de totalitarism instaurat de Băsescu.Într-o ţară subjugată voinţei unor magistraţi şi parlamentari semidocţi, poporul e nevoit să înghită pe nemestecate dorinţa acestora de parvenire.Vedem în fiecare seară, la tocşourile rtv şi antena3, cum exponenţii clasei politice se străduiesc să instaureze minciuna, ajutaţi fiind de “moderatori”. Atunci când un reprezentant al PDL doreşte să spună ceva, apare subit nevoia de publicitate.

Parlamentarii de marcă, au preferat să atace ordonanţele pe forma lor, în loc să dezbată fondul, decizând că guvernul a diminuat rolul legislativului.

Dar, hai să vedem câte legi de importanţă capitală pt soarta şi viitorul ţării, zac prin fişierele camerelor de mulţi ani de zile.

Pulimea română nu mai are încredere în instituţia care ar trebui s-o reprezinte.

Ce-mi doresc eu mie, Dulce Românie? Doresc ca bugetarii să fie plătiţi funcţie de prestaţie şi performanţă. Mii de directori de companii de stat încasează venituri de neimaginat în schimbul unor realizări fictive. Doresc ca torţionarii să nu mai primească pensii de zeci de mii de €. Doresc o corelare între competenţă şi remunerare.

De 20 de ani sunt un permanent frustrat. Statul pesedist, ca şi cel penelist, mi-au cauzat mie ca cetăţean onest, pierderi de multe mii de €.

NEFERICIRI DE PREŞEDINTE

Perioada post-decembristă ne-a hărăzit preşedinţi de ţară şi popor, care mai de care mai nefericit. Cel de dinainte de ’90 era mult mai nefericit, doar că, săracul, nu o ştia.

Să începem cu începutul:

1. Iliescu 3 Mandate! Este omul care ne datorează foarte mult, şi căruia îi datorăm foarte puţin (dacă ţinem cont de preţul actual al metrului de funie).

Fericit şi surescitat de victoria revoluţiei model ’89, s-a înscăunat cu de la sine voinţă, în numele unei perestroika adaptată situaţiei carpatine. Bunădispoziţia i-a fost repede spulberată de o mână de golani care s-au repezit să-i conteste apetitul pt democraţie. Născut, crescut şi şcolit în minciună, el nu s-a abătut de la linia ce l-a format. În ciuda declaraţiilor sale sforăitoare, FSN a devenit partid politic, CPUN a devenit adunare constituantă, iar aceasta a devenit parlamentul României. Care parlament funcţionează şi astăzi în (aproximativ) aceeaşi componenţă. Nu se regăsesc în el, doar cei trecuţi în nefiinţă.  Sub înţeleapta sa domnie, s-au zămislit legi şi constituţii menite a proteja noua clasă a burghezimii comunisto-capitaliste, s-a născut inamovibilitatea justiţiarului român devenit între timp dictator cu acte în regulă. Tot domnia sa îşi poate asuma paternitatea proverbialei de acum, declaraţie referitoare la proprietate (sic). Nici recursul în anulare, datorită căruia s-au putut perpetua furtul şi hoţia generalizată,  nu îi este străin. Ca să nu mai pomenesc de risipirea cu seninătate a oportunităţii unirii cu Basarabia, într-un moment în care Marele Urss avea alte preocupări.

Nefericirea sa se datorează exclusiv neîmplinirii idealului său dintotdeauna: COMUNISMUL CU FAŢĂ UMANĂ.

A!!! Până nu uit! Tătucul, care a supervizat într-o suspectă “linişte” devalizarea a aproape  tuturor activelor statului, s-a dovedit a fi suspect de locvace atunci când a venit vorba de curtea vilei pe care a primit-o  gratis de la poporul român. Şi vorbim aici de un teren în valoare de 5 milioane de €.

2. Constantinescu, umilitul. Depozitarul speranţelor şi năzuinţelor unui întreg neam,  a dat dovadă de NIMIC, vreme de 4 ani. În timpul mandatului său, s-au perindat mai multe guverne decât vreme de un sfert de secol în UK.

Priveam zilnic la televizor, ca la tabela de scor. Degeaba! Tot timpul, acesta afişa un 0 – 0 categoric, până când, pe final de meci am văzut cu stupoare o – 1. Nefericirea sa este una generală şi generalizată, definitorie pt existenţa sa politică.

3. Băsescu. Cred că este cel mai nefericit dintre preşedinţii României. Pus fiind, în situaţia de a se auto-reforma, i-a venit destul de uşor, dat fiind trecutul său de voiager pe mări capitaliste. Încă de pe vremea când era deputat, s-a remarcat printr-un nonconformism acerb.

Nu puţine au fost ocaziile în care l-am putut remarca pt alocuţiunile sale dure şi la subiect, fără politicianisme ieftine sau diplomatisme false. Pragmatismul l-a şi pus în fruntea obştii lui Bucur.

Preşedinte fiind, şi-a propus şi ne-a propus reforma categorică a statului şi a clasei politice. Că nu a reuşit-o (încă), este vina exclusivă a celor vizaţi de măsurile preconizate de el. Direct sau prin interpuşi, miliardarii peste-noptişti îşi protejează nu atât averile incomensurabile, cât propria libertate, cumpărând de-a valma parlamentari, analişti şi jurnalişti.

Cât de nefericit poate fi Băsescu, văzând că demersul său (care este şi al nostru), se izbeşte perpetuu de zidul minciunii, al manipulării grosolane şi al nesimţirii abrupte?

Personal, nu cred ca Băsescu să aibă vreun interes pecuniar pt a se menţine în funcţie (of course, ciuvică&comp vor fi de altă părere). Este mai mult decât posibil ca Băsescu să dispună de active şi conturi care să-i permită un trai îmbelşugat tot restul vieţii.

Sunt nenumăraţi cei care îl acuză de neîmplinirile societăţii. Dar, aceiaşi nemulţumiţi îl acuză pe nedrept de implicarea neconstituţională (sic) în treburile unor puteri ale statului. Având împotrivă parlamentul şi mass media, Băsescu este practic legat la mâini şi la picioare. Doar gura i-a rămas slobodă.

Nu mai pot! Nu se mai poate!

Toţi cei care mă cunosc pot atesta că sunt un tip greu de scos din sărite. Moştenire genetică, deh.

Dar acum, chiar că nu mai pot răbda. Trebuie să urlu, să scuip , să înjur. Să mă descarc.

Ni s-au suit magistraţii-n cap. Nu guvernului, nu parlamentului, nu preşedintelui. Ci nouă, plătitorilor de taxe. Taxe din care dânşii îşi iau cota cu o nesimţire cruntă. În urmă cu nişte ani, ministrul de atunci al justiţiei (Valeriu Stoica), le înglobase în salariu sporul de risc şi solicitare neuro-psihică, pe care singuri şi l-au atribuit.  Acum şi l-au dorit din nou. Deşi s-a acţionat împotriva legilor firii, l-au primit. Din nou. Nu le e destul. Vor şi recunoaşterea magistraturii ca primă putere în stat.

În răstimpul grevei magistraţilor  şi din cauza acesteia, economia (aşa cum o ştim în condiţiile crizei, adică ciungă şi oloagă) a suferit pierderi suplimentare de zeci de miliarde de €. Adică, echivalentul datoriei externe a ţării. Cine să-i dea în judecată pe magistraţi? Cine să-i judece?

Cine îi va judeca pt încălcarea drepturilor cetăţeneşti ale justiţiabililor? Cine îi va judeca pentru încălcarea drepturilor omului?

Nici acum, după ce şi-au văzut satisfăcute toate revendicările salariale (nemeritate, repet) nu vor să înceteze greva. Ce naiba mai vor? Cu venitul net lunar al unui judecător, un întreprinzător şi-ar putea deschide o afacere fără să apeleze la vreo bancă.

Se plâng de numărul mare de cauze aflate pe rol, dar evită să precizeze motivul pentru care amână acelaşi dosar câte 15 ani. Ar fi fost mult mai puţin solicitaţi “neuro-psihic” dacă ar fi pus rezoluţiile la timp.

Chiar nu se poate găsi o soluţie la această problemă? Nu poate guvernul promova prin procedură de urgenţă abrogarea inamovibilităţii impuse de duetul Iliescu-Iorgovan?

Ce coincidenţă tâmpită!

Fatalitatea a făcut ca două persoane pe care le-am admirat şi aproape divinizat, să se stingă în aceeaşi zi.

Patrick Swayze, omul care mi-a luminat tinereţile cu talentul şi naturaleţea care i-au animat interpretările unor roluri de profundă compoziţie, ne aşteaptă undeva în rai. Poate chiar mai mult decât viziunea sa artistică, m-a impresionat realismul şi modestia OMULUI Patrick Swayze. A ştiut să se distanţeze conştient de statulul de starletă, devenind astfel unul dintre cei mai serioşi şi apreciaţi actori. A preferat postura de protagonist al unor realizări remarcabile (puţine la număr dealtfel), unei facile abordări a  fenomenului cinematografic.

Despre Nicu Constantin, ce să spun? Cred că nu se află printre domniile voastre, vreo persoană trecută de 45-50 de ani care să nu fi fost marcată de umorul său sarcastic şi nativ. Într-o epocă marcată de constrângeri şi adânci frustrări, alături de ceilalţi exponenţi ai clasei actoriceşti, a ţinut sus steagul neatârnării faţă de sistem. La fel ca şi Patrick Swayze, a fost un modest, un ideal perceptor al realităţii.

Cinste LOR! Şi veşnică neuitare.

„Ziua” noastră, cea de toate zilele.

Greu mai poţi găsi în lexicon un cuvânt atât de des rostit.  Cu o încărcătură mirobolantă uneori, absconsă câteodată, dominat de o platitudine nemeritată  de cele mai multe dăţi, el, cuvântul „ziua” se tăvăleşte prin cotidianul contemporan de parcă ar vrea să pară că are vreo legătură cu acesta.

„Ziurel de ziuă”, ne vine din adâncul sufletului şi al Maramureşului, prin vocea aproape sacră a canadianului românizat, Hruşcă.

„Zi de vară, până-n seară”, ne sunt livrate la domiciliu basmele lui Ispirescu.

„Ziua” în care ne-am născut  marchează irefutabil tot parcursul trecerii noastre uşor înfiorate,  prin cartea de oaspeţi a Terrei.

„Vine o zi” ne spun Holografii, cu gândul la inevitabil.

Ameninţarea „Zilei de apoi”, este cea la care reflectă cu justificată spaimă toţi păcătoşii lumii.

Lumea  a fost creată în 7 „zile”.

Aş putea continua cu exemplificarea importanţei acestui cuvânt, multe „zile” de acum înainte.

Doresc doar să aduc în atenţia voastră, faptul că se găsesc printre noi, locuitorii României, unii care ţin să-i  arunce în derizoriu semnificaţia. I-aş numi aici pe cei care şi-au intitulat emisiunile „sinteza zilei” şi „punctul pe zi”. Ultima titulatură îmi pare atât de forţată, încât nu i-o pot atribui decât lui Dummy, cel care în demenţa-i caracteristică,  îşi  imaginează că poate inventa perpetuu, teme şi termeni, de-a dreptul hilar(e)i, aidoma liceanului ieşit pe furiş la o ţigară. Nu o dată, m-am gândit să le propun realizatorilor celor două emisiuni, să pună la cale un concept comun, doar se folosesc de aceiaşi invitaţi şi proclamă „zilnic” aceleaşi principii. Ar face astfel economie de personal, timp şi aparatură.

Amintesc  doar în treacăt, publicaţia omonimă cu subiectul, fiţuica având pretenţia de cotidian independent.  Atât de independent încât, declaratul fost patron este legat ombilical de (cel puţin) unul dintre mogulii presei române.

Hello, everybody!

Cu chiu, cu vai, am reuşit să mă înscriu şi eu. Rămâne ca voi să stabiliţi dacă sunt primit, sau nu.