Între Stan și Bran…

Nici Dumnezeu nu poate mulțumi pe toată lumea, de vreme ce chiar doi frați buni, unul grădinar și altul cărămidar, i se roagă totdeodată, unul de ploaie, și altul de secetă… Pe oricare l-o împăca mai întâi, o să-și auză vorbe dela celălalt… Dacă nici Dumnezeu nu poate, darmi-te bietul om muritor !

Când te pui, cum te trage inima, să faci, după putere, o slujbă spre folosul cuiva, să nu te mai gândești la ce are să zică altcineva despre fapta ta; căci folosul unuia poate fi spre paguba altuia, și, firește, dacă ai să cauți și la supărarea celui din dreapta, cât și la folosul celui din stânga, atuncea trebue să stai frumos la mijloc ținându-ți mâinile încrucișate și zâmbind cu nevinovăție, când ăstuia, când ăstuilalt. Cum am zice, nici nu jicnești, nici nu slujești, – rămâi om bun ca zahărul, pe gustul tutulor, și al lui Stan și al lui Bran, deopotrivă dulce, și nepăsător și nefolositor pentru amândoi.

Și mulți cred că omul cuminte așa trebue să se poarte’n lume, și nu le merge rău.

La o judecătorie se ‘nfățișează un Stan și un Bran, în pricină de ceartă cu bătaie. Judecătorul întreabă pe un martor:

– Jupân Leibule, spune: cum a mers pricina dumnealor ?

– Parcă pot să spun daca nu știu ? a zis martorul.

– Cum să nu știi ? Trebue să știi, dacă ai fost acolo. – Și daca am fost acolo, parcă trebue să știu tot ?

– Cum să știu daca am venit când era începută sfada ?

– Bine, sfada era începută; dar cine a dat, întâiu ?

– Cum o să știu cine-a dat întâiu, dacă ș’unu-a dat ș’altu-a dat ?

Ei ! iacă om nepărtinitor, jupân Leibu; și om chibzuit, care înțelege că fierbințeala lui Stan și lui Bran se poate potoli, și că el trebue să rămână deopotrivă bun prietin cu amândoi.

Dar poate oricine fi chibzuit și nepărtinitor ca Leibu ? Nu … de sigur. Te ‘mpinge nu știu ce apucătură, care trece peste socoteala cuminte, și te dă partea unuia, de unde auzi tu bine că te strigă poruncitor glasul dreptății – să zicem de partea lui Bran. Ei ! atunci, lasă pe Stan să gândească și să spună câte și cum i-o plăcea și vezi-ți de treabă. Ba chiar, dacă s’o vârî Stan ori cu duhul blândeții, ori toana de arțag, să te scuture de mânecă, doar te-o face să te iei la colț cu el, nu te lăsa amăgit și răspunde-i frumușel: Ť- Nene Stănică, eu înțeleg ce poftești dumneata: să mă ‘ncurci la vorbă, că te știu ce procopsit și dibaciu ești la limbă și la condeiu; decât, iartă-mă, să te ierte Dumnezeu, n’am vreme acuma de palavre fără cap, fără mijloc și fără coadă; că, uite, trebue să isprăvesc colea slujba ce m’am legat frățește să i-o fac lui badea Branť. Dintr’atâta scurtă vorbă, cred că va ‘nțelege oricine pentru ce n’am răgaz să stau la polemică (așa zicem noi gazetarii, intelectualii,Ťpolemicăť; oamenii de rând, fără condeiu, zic Ťmoși pe groșiť) și mai ales cu cine, polemică ? cu niște bărbați așa de străluciți, că nici nu socotesc de lipsă a-și mai spune numele când te iau la vale pe nume; cu niște oameni Ťale căror idealuri nu le-ași fi putând eu înțelegeť (zic dumnealor). Adică noi, cei de partea lui badea Bran, nu ‘nțelegem idealurile lui nenea Stan. Ba, s’avem iertare, zicem noi; le ‘nțelegem și prea le înțelegem, cum le-a ‘nțeles și badea Bran; că, dacă nu le ‘nțelegea la vreme, ar fi dus acuma în cârcă pe nenea Stan drept acolo, sus de tot, unde vrea s’ajungă nenea d’a călare, ca vătaf deplin împuternicit al unei lumi aiurite de potopul vorbelor late, să trateze… cumva cu… cineva despre… ceva.

Căci, iată, aci-i aci. Aci stă taina izbândei: în vorbele înalte, late și umflate. Ți-a dat ursitoarea, când te-a tras moașa de nas, multă istețime și …sfială de loc ? Ai mai avut și noroc să ‘nveți ceva buche ? Știi să porți condeiul ? (gramatica nu-i lipsă !) știi să le torni cât de groase pe nerăsuflate ? – atunci ți-a pus Dumnezeu mâna’n cap… Te arăți îndrăzneț mulțimii ! o iei de sus și repede; cu cât te-o înțelege mai puțin, cu atât o să te crează mai procopsit, și apoi, învârtește-o, răsucește-o, amețește-o, aiurește-o ! și după ce ai văzut că se ține năucită cu mâinile de cap, îi strigi tare, s’o asurzești:

ŤNoi, contra partidului național ? noi, contra solidarității nației ? Este o calomnie ! infamie !! blasfemie !!! Noi, contra solidarității, contra partidului ? Dar noi suntem ai partidului; da, ai partidului, cu … infima condiție ca și el să fie al nostru; noi urmăm partidul, fără să cerem în schimb decât un lucru de nimic: să ne urmeze și el pe noi… Așa dar întrebăm: de ce să mergem noi la el, și să nu vie el la noi, precum cer dreptatea, echitatea, lealitatea, în fine Ťspiritul modern ?ť Aci, la Ťspiritul modernť, firește, lumea rămâne absolut tâmpită… Dar unul, Oancea, om fără carte, întreabă pe prietenul său, Ion, tot om de rând, nedat la slovă:

-Mă, nație, ai înțeles tu ceva din câte spuse Domnul ăsta ?

– De ‘nțeles, răspunse Ion, e greu, că e prea înalt cum a spus el; eu n’am învățătură să pricep lucruri subțiri; dar, pe cât am putut apuca din vorbele lui, că Ťtrebue partidul să vie la dumnealor, înloc să meargă dumnealor înapoi la partidť, mi-am adus aminte de o snoavă veche de la noi din sat…

Zice că umbla un țigan de vreo câteva nopți cu o potcoavă ‘n mână și căuta pe ‘ntunerec, ba pîn sat, ba pe lături, la pășune, încoaci, încolo, tot căuta…

Paznicul satului l-a ‘ntrebat:

– Ce tot te învârtești pe aci, mă țigane, noaptea întreagă ? ce tot cauți ?

– Ce să caut ? a răspuns țiganul. Ia căutam un cal, să-l bat la potcoava asta.

Iată om cu idealuri, pe care paznicul, mărginit la minte, nu le poate înțelege… Și-apoi, de-acolea Ťacei cari nu ‘nțeleg idealurile noastre tainice (ce nu se spun niciodată) sunt niște bătrâni ramoliți, bipezi inconștienți, conduși de vanități senile, ridicoli, deplorabili, ba chiar… urechiați…ť (după severa politică scoțiană…).

E foarte mânios Stan pe Bran; are și de ce: o ‘nvârti, o răsuci, dar nu i s’a prins.

Și când mă gândesc la mania lui Stan, să spun drept… Eu pe omul de înaltă valoare politică și socială, pe acel bărbat, cu care s’ar putea făli orce societate europeană, – vreau să zic pe doctorul Vaida, al cărui prieteșug mă răsplătește cu prisos de nesocotirea multora, – îl stimez cu deosebire; dar acuma n’aș vrea să fiu în locul lui, și iată de ce.

Dacă eu, un publicist, d’abia îngăduit ca mediocru, îmi auz atâtea ! – ba că sunt numai un biet dramaturg rătăcit în politică, unde m’am Ťpoticnit fără să vreauť (adică, pe semne, se poate poticnire și cu dinadinsul); ba că, om care nu ‘nțeleg idealurile înalte ale intelectualilor de elită, Ťgândesc astăzi la bătrânețe altfel decum gândea, acu mai bine de patruzeci de ani, în frageda-i tinerețe, fie-iertatul Eminescuť; ba că, pentru întâia oară, eu Ťnăscocesc în anul 1911, ideea despre o înțelegere între români și maghiariť, care idee nimănui nu i-a trăznit până aci pîn cap, – și că, prin urmare, m’am vândut și eu maghiarilor – poate, Doamne iartă-mă, ca să mă numească Vlădică cine-știe-unde…

Iaca, zic, îmi aud eu atâtea, pentruce ? pentru două-trei biete coloane din ŤRomânulť, destul de blânde și de sfioase – ce-o să-și auză el, doctorul Vaida, după lovitura de măciucă, pe care le-a tras-o mir domnilor inteligenți, independenți, intransigenți șcl ?… Și lovitura fiind din cale-afară amețitoare, a rămas deocamdată bravul nostru amic Vasile Goldiș să primească în cap blestemele lui Stan. El, Goldiș, el e capul răutăților, el e urzitorul zavistiei, el e de vină și pentru înțepăturile mele, destul de măsurate până acuma, și de măciuca năpraznică a doctorului Vaida.

Toate bune și frumoase; dar mult stimații mei amici, dr. Vaida și Goldiș, sunt cel puțin intrați în horă și trebue să joace… Dar eu ?… eu ce căutai ca să mă vâr în joc ? Căci trebue să mărturisesc că, dacă mi-se ‘ntâmplă neplăceri, e vina mea. De ce nu m’am dus să intru în clica sau claca lui Stan ? Ce mai Ťilustru maestruť aș fi fost, Ťtotdeauna tânăr, vecinic verdeť ca spanacul, Ťromân cu adevărate idealuri !…ť Și ce primiri ! Ce festivări ! Ce aplauze ! Ce buchete ! și pupături la sosire, și batiste stoarse de lacrimi calde fâlfâind la plecarea țugului !… Țucu-te numa !

Dé ! dacă n’am avut gândul ăl bun, și m’am lăsat să mă ducă apucătura ! Iată unde am ajuns !… Pe intelectuali, Ťcari sunt singura rațiune de a trăi a națiunii întregiť (cum e și spoiala singura rațiune de afi a unei clădiri); cari împart diplomele de merit artistic și literar și decretează geniul; cari, ca orce înaltă Curie, judecă, încoronează sau osândește în cea din urmă instanță, definitiv, fără apel, orice produs de artă frumoasă – pe toți mi i-am făcut dușmani… Ce mai mă fac eu acuma, eu care sunt așa de vanitos ?… te întreb pe tine fragul meu amic Goga !… Iată, că înalta Curie a Republicei Literelor mă ia și peste picior ca pe un intrus, care se vâră nepoftit în Templul-Frumosului… Să vezi, c’or să mă dee afară ! Zice, că pe un Englez liniștit, membru al Parlamentului, ar fi stăruit mult să-l capete de aproape prietin familia unui colonel. Englezul, pe semne, nu i-a dat inima brânci și a ocolit cu dinadinsul prieteșugul cu care-l îmbiau. Colonelul s’a mâniat de asta și s’a hotărât să-i caute pricină Englezului, ca doar de l’o provoca la duel. I-a ținut calea și, când odată a dat piept în piept cu el, i-a zis, un multă demnitate, pe franțuzește:

– Domnule, ești un imoral ! Dar Englezul liniștit i-a răspuns pe englezește:

– Adaogă, domnule, că sunt și laș, și lasă-mă, te rog, să trec.

De acum, am isprăvit odată pentru totdeauna cu Stan… Poate dumnealui să spună orice-i place, să mă înjure oricum știe, supărare la mine nu ‘ncape. N’am vreme de asta deloc, dar deloc. Am intrat slugă la Bran, că mi se pare și casa lui cinstită și omul de omenie; însfârșit c’așa m’a tras inima pe mine… Vreau să-i rămân slugă credincioasă, și atâta vreme, câtă am, d’abia mi-ajunge să-mi fac slujba cum se cade după slabele mele puteri.

Și astfel, sper că, după magistrala serie a doctorului Vaida, o să-mi dae și mie voe Românul să spun ceva prin coloanele sale, cum m’o tăia capul. Și am să spun mereu că… În momentele de față mai ales, opinia publică nu poate osândi îndestul de aspru pe acel care-ar căuta să vateme ori în ce chip solidaritatea națională, atingând, sub orice pretext și câtuși de puțin, prestigiul Comitetului, care Comitet singur poate astăzi reprezenta integral, cu supremă autoritate, interesele naționale; și că: acel care tăgăduește ori și ce drept de pretensiune a nației românești, ca atare, în viața politică a regatului Ungariei – tăgăduire, pe care niciun Maghiar de inimă și cu minte n’o mai articulează astăzi.

Ion Luca Caragiale

Bloggeri, atentie la cenzura !- UPDATE

UPDATE:

EXCLUSIV! Zeus ii trasneste pe internauti!

Lumea virtuala a devenit imbacsita in ultima vreme cu diversi indivizi care ascunzandu-se in spatele calculatorului, profereaza jigniri, lanseaza zvonuri false sau mai rau incearca sa distruga imaginea unor persoane publice. De curand chiar manager-ul Zeus TV, Luis Lazarus, a devenit victima atacului de imagine purtat de catre acesti indivizi. Intr-un interviu acordat in exclusivitate reporterilor www.zeustv.ro, Lazarus a declarat ca are in gand o adevarata cruciada impotriva jurnalistilor de ocazie de pe net.

“In ultima vreme au aparut diversi indivizi care si-au deschis site-uri pe care posteaza zvonuri, minciuni sau tot felul de astfel de stiri. E normal, oricine isi poate deschide un site si posta ce vrea pe el. Insa acesti baietasi uita ca o informatie trebuie verificata din trei surse. Ei n-au nicio treaba cu jurnalismul, dar totusi scriu si se ascund sub anonimat crezand ca asa pot scapa de orice consecinte pot trage de pe urma minciunilor lor”.

Revenind insa la autorii acelei mizerii, am vorbit deja cu avocatii mei dar m-am adresat si forurilor competente in vederea identificarii celor care detin acest site. Pentru ca lasitatea lor se vede din faptul ca nu au semnat articolul. Au lansat zvonul si s-au ascuns. II voi gasi si vor fi trasi la raspundere atat civil cat si penal. Este timpul sa se termine cu speculatiile. Este timpul ca unii si altii sa inteleaga ca a fi jurnalist nu inseamna sa detii un site. Ca orice informatie trebuie verificata si ca imaginea celor despre care se scrie nu trebuie alterata de minciuni. Nu se mai poate asa. Fiecare om trebuie sa isi asume raspunderea pentru ce informatii arunca pe piata. Daca nu s-a gasit pana acum nimeni care sa le taie din tupeu acestori derbedei, imi voi face eu timp si pentru ei. Voi incepe o lupta impotriva acestor “jurnalisti” de ocazie pe care ii voi invata eu ce inseamna responsabilitatea, “ a spus Luis Lazarus in incheiere.

Toate bune si frumoase domnule Lazarus, dar va intreb eu…cum suportati toate atacurile RTV si Antene, a jurnalelor de scandal si a limbajului mitocanesc de pe mai toate retelele sociale ? Sau va intereseaza numai cand este vorba despre importanta dvs. persoana ?

As putea sa va cred, insa n-o fac. Motivul ? Faptul ca ceea ce faceti acum a avut deja un inceput. Pe Dan Badea, jurnalistul care a scris adevarul despre un mogulas de cartier si a fost dat in judecata de acesta, apoi strategia dezvaluita de Hrebenciucul rosu mai jos. Cum nu cred in intamplari si nici in coincidente, ceea ce vad este pur si simplu o incercare de limitare a libertatii de expresie a independentilor , ca sa nu disoneze cumva si sa deranjeze politica partidului unic, mare iubitor de cenzura, apucatura veche, daca ma gandesc ca il au in sanul lor pe Nastase, pe vremea caruia informatia a fost arestata.

Sunteti transparenti rau, baieti ! V-ati tras ONG-uri, al caror angajati,  pe banii statului fac politica USL scuipand pe oricine indrazneste sa aiba o alta opinie, v-ati tras sindicatele, televiziunile, forumurile si acum vreti sa puneti pumnul in gura, bloggerilor, pe motiv de madona inocenta.

Chiar credeti, voi astia care vreti sa puneti Romania in cap, ca nu se vede ca vreti o singura opinie, controlata, insa cu multe canale de difuzare , ca sa para DEMOCRATIC ?

Ne insulti inteligenta domnule Lazarus si dumneata si Hrebenciuc si toti uslamistii adunati laolalta, indiferent de canal. Iata in poza, pe scurt ceea ce faceti :

Mafia este cel mai bun exemplu de capitalism pe care îl avem.

Marlon Brando

SEMNE…..

Aveti la dispozitie doua trusturi media (iRealitatea si Antenele) care v-au preluat lupta politica in planul dezinformarii votantilor. Intrebari:

1. Ce va spune populatia daca veti castiga alegerile cand acum cele doua posturi aduc acuzatii de frauda de zeci de miliarde de euro facute de Basescu si PDL si aceste acuzatii se vor dovedi minciuni?

2. Credeti ca cele doua trusturi vor invinge blogosfera unde scriu romani din toate tarile (si care sunt contra PSD) sau aveti de gand sa cumparati si Hotnews?

Viorel Hrebenciuc

1. In primul rand nu-s miniciuni, in al doilea rand cred ca si blogosfera isi va schimba atitudinea fata de noi in perioada urmatoare. Nu pot sa va spun mai mult acum.

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-8277095-viorel-hrebenciuc-discuta-online-cititorii-hotnews-despre-alianta-usl-luni-ora-12-30.htm

COLABORATIONISMUL TREBUIE PEDEPSIT

ianuarie 30th, 2011

TARA FIIND SUB OCUPATIE CRIPTOFASCISTA, AR TREBUI, DUPA MODELUL FRANTEI DIN ANII ‘40, SA INTRODUCEM IN DISCURSUL SI DEZBATEREA PUBLICA TERMENUL DE COLABORATIONISM ASOCIAT MAGISTRATILOR, LUCRATORILOR DE POLITIE SI CELOR DIN STRUCTURILE INFORMATIVE, VINOVATI DE COMPLICITATE.

Daca credeti in aceasta idee, rostogoliti-o. Este important ca toti sa stie ca nu va fi doar un schimb de putere.

Va trebui sa urmeze o stabilire a raspunderilor penale. Incalcarea Constitutiei, falsificarea voturilor in Parlament, abuzul, tradarea, complicitatile asa-zisilor magistrati sau lucratorilor din structurile informative interne si externe, falsificarea alegerilor sunt numai cateva dintre cauzele pentru care va trebui stabilita vinovatia si raspunderea individuala.

Astfel de pedepse trebuie sa fie exemplare pentru a face imposibila repetarea faptelor care au adus Romania in starea de astazi.

Acest mesaj trebuie sa ajunga peste tot in tara. Trebuie sa-l afle atat faptuitorii cat si victimele lor.

http://www.georgeserban.eu/2011/01/3…buie-pedepsit/

Plecand de la cele doua afirmatii facute de USLasii reuniti, ne amintim de vremurile cand Bombo punea calus presei si favoriza atribuirea publicitatii de stat, doar celor acreditati sa cante despre maretele realizari.

Astazi, aceeasi …trupa a creat si monopolurile de presa , care sa cante vesnica pomenire a securistilor adunati sub aceeasi umbrela, scoliti la Moscova de catre KGB.

Impreuna au reinventat cortina de fier asupra informatiilor !

Cel ce a ucis ieri, va ucide si maine ! De data aceasta vorbim despre moartea bloggerilor romani. Nu una in carne si sange, ci una in spirit si libertate.

Ca orice crima in masa, ea nu se poate comite fara ajutorul cuiva…justitia.

Pentru ca o crima sa reuseasca insa, este nevoie intotdeauna de o victima slaba. De faptul ca ea, victima, nu va protesta si ca va fi paralizata de frica.

Ei bine, de data aceasta, victima va protesta, caci in lumea spiritului, frica de sange si moarte nu exista.

Iar bloggosfera face dovada chiar si prin wikileaks, ca rezista oricui, oricat de controversat ar fi subiectul.

Vor razboi….vor avea razboi !

Vor procese…..vor avea procese !

Vor sange pe monitoare……vor pieri !

Stim ca au nevoie pentru a pune pumnul in gura, de un reper din online, de o voce puternica pe care sa o reduca la tacere si astfel sa dea un exemplu si sa intimideze pe cei ce se opun minciunii . Nu vom lasa insa ca un precedent sa fie folosit impotriva tuturor.

Nu este razboiul lui Badea, ci razboiul nostru al tuturor.

Si da………nu e Mircea Badea, ci Dan Badea !

Asta nu inseamna insa, ca odata creat precedentul, Mircea poate sta linistit, caci el va fi urmatorul.

Apoi Ciutacu…

Apoi altul si altul….

Pana la Ion, Vasile sau Gheorghe…

Fiecare blogger trebuie sa se uite atent in arhiva lui.

Tot ceea ce a scris, a gandit sau a indraznit ii poate aduce necazuri, procese..interziceri, tacerea chiar.

Salvati-va articolele si  pregatiti-va de disidenta ! Vom reinvia nu Europa Libera, ci bloggosfera libera….

….. in tara in care un securist a desfiintat CNSAS-UL.

…….in tara in care un parlament a desfiintat ANI

…….in tara in care un criminal KGBist a fost de 3 ori presedinte

In tara asta un infractor poate desfiinta libertatea cuvantului, iar cine crede ca justitia il apara …….are spre exemplu cazurile anterioare.

Cine nu protesteaza azi, maine nu va mai avea cum sa protesteze, caci va fi mut.

Imaginati-va o zi fara bloguri, o zi in care nu citesti nimic decat oficioase ,mogulizoare,propaganda

O zi in care citesti ce vor ei sa zica si nu poti scrie ce vrei tu sa zici…..

Ei bine.!…….ziua aceea e maine….

	Freedom of Expression

NEO-CEAUSEII !

Un titlu din ziarul Adevarul ne trimite inapoi in timp…

Jumătate din elevi: „Şcoala era mai bună în comunism“…..

Constatarea apare într‑un sondaj realizat de Fundaţia Soros potrivit căruia patru elevi din zece cred că se trăia mai bine în Epoca de Aur. Potrivit experţilor, nostalgia tinerilor se hrăneşte din întâmplările prezentului şi din amintirile depănate de părinţi şi profesori.

Concluziile studiului realizat de Fundaţia Soros nu pot fi decât îngrijorătoare, mai ales că de la căderea comunismului au trecut deja două decenii, iar liceenii potrivit cercetării, comunismul este văzut într-o manieră idealizată de 38% din elevii de clasele VIII-XII. Ei susţin că dictatura comunistă a fost mai bună decât perioada contemporană. Studiul „Implicarea civică şi politică a tinerilor” furnizează şi explicaţii pentru această mentalitate.

Jumătate dintre adolescenţi cred că pentru părinţii lor perioada actuală este mai rea sau mult mai rea decât cea comunistă. Tendinţa de revalorizare a „Epocii de Aur” e confirmată şi prin alte sondaje recente. Un studiu al Institutului Român pentru Evaluare şi Strategie din vara anului trecut arăta de pildă că 45% din români regretă căderea comunismului.

Concluzii triste care ne vorbesc despre o generatie de tineri complet debusolati.Cum s-a ajuns aici ?

Probabil ca experimentul lui Ceausescu a reusit…avem omul nou impreuna cu urmasii lui.

Ceauseii au dat patriei copiii lor, adica, neo-ceauseii.

In mod normal ,ar fi trebuit ca acesti tineri sa isi puna macar urmatoarea intrebare…daca era totul minunat in comunism atunci de ce am avut momentul 89 ?

Daca o sa incercati sa va conversati cu ei pe tema asta ,sa nu va mire raspunsul lor.Vor spune ca 89 a fost o facatura,o lovitura de stat ,o uriasa manipulare pusa la cale de agenturile straine…rusii,americanii si ungurii.

Vi se pare cunoscut ? O sa vi se spuna si ca Ceausescu a fost un mare patriot in comparatie cu Iliescu si cu cei de dupa 90.

Deci comunismul a fost bun si noi am fost intr-un fel deposedati de ceva bun prin forta imprejurarilor. Aici opiniile se vor imparti…unii ii gasesc vinovati pe rusi ,altii pe americani. Fireste, nimeni nu gaseste vreo vina in interiorul propriei familii, in cercul de prieteni, in vecinatatea imediata. Cu totii se declara victime, insa niste victime dornice de razbunare.

Lasitatea, lenea, suficienta, mica ciupeala, hotia, scoala facuta cu examene cumparate, toate astea nu li se par deloc a fi motive suficiente pentru un esec personal.Categoric marele vinovat este sistemul care a distrus comunismul atat de drag parintilor lor.

Acestia sunt tinerii europeni, cei pe care ii doream vindecati de comunism. Ne confruntam poate cu cel mai mare esec de dupa 90, ne confruntam cu cel mai mare pericol pentru viitorul acestui neam.

Poate ca fraza care te infioara cel mai tare din tot articolul cu pricina este urmatoarea…

Cu cât adolescenţii înaintează în vârstă, cu atât sunt mai convinşi că în comunism se trăia mai bine.

Acesta este rezultatul manipularilor meseriase, comise in ultimii 20 de ani cu ajutorul ziaristilor securisti din presa . Faptul ca nu am avut un proces al comunismului,  iar atunci cand totusi am condamnat comunismul, un intreg parlament era gata sa il linseze pe Basescu, faptul ca nu am pedepsit aparatorii ceausismului,ca nu am gasit asasinii din decembrie 89, ca am lasat ca fruntasii comunismului sa devina mogulii capitalismului,toate astea ne-au adus astazi, aici.

Ar trebui ca pentru acesti tineri sa se infiinteze o colonie test,  in care  sa reproducem minunile comunismului .

Eventualii doritori de senzatii tari din anii ’80,  ar putea locui acolo timp de o luna si s-ar putea bucura din plin de ceausism suta la suta. Ar sta in blocuri reci,cu lumina oprita la ora 22, ar avea 2 ore de televiziune, telejurnale cu vizitele tovarasului, magazine cu marfa pe cartela si ar sta noaptea la cozi. Nu cola, nu iphone, nu pizza, nu ….

Tabara sa fie imprejmuita si pazita,  caci va fi precum era Romania lui Ceasca, iar cine incearca sa fuga, nu e batut, ci amendat, ca sa ii treaca cheful. Cine cracneste sa fie  bagat rapid la arest si sa fie pus sa dea declaratii, cu privire la cei care l-au incitat sa fuga si sa critice minunatele conditii din colonie.

Poate ca in felul asta s-ar lamuri…sau poate ca le-ar placea si ar ramane sa isi traiasca viata asa, ca intr-o colonie penitenciara…..

Si mai jos, un fragment al unui traitor ai acelor ani….

Uite, eu îmi amintesc perfect, de pildă, de ultima zi când am mai avut apă caldă. Nu mai ţin minte data precisă – era prin noiembrie 1980, iar eu trebuia să mă duc la o petrecere. Era cam patru după-amiaza şi m-am dus şi eu, ca tot omul care se pregăteşte de chef, să fac o baie. Îmi amintesc până şi cum cădea lumina cenuşie prin fereastra cea îngustă a băii pentru că, lucru straniu, atmosfera din acea zi era la fel de neguroasă şi de ceţoasă ca în dimineaţa din 1965, când am aflat că există un ins pe nume Nick Ceauşescu. Ei, şi stăteam eu în lumina aia urâtă şi piezişă, stăteam cu mâna sub jetul de apă, Lorena. Stăteam şi mă tot miram că nu se mai încălzea apa odată. Aşteptam şi mă întrebam ce se petrece. După vreun sfert de oră de pândă, am renunţat, dar nu a fost o renunţare pur şi simplu – ştiam (pentru că pe vremea aia nu făceai altceva decât să te aştepţi la ce era mai rău), ştiam, aşadar, că apa caldă era kaputt! Cred că mai auzisem că se petrecuse aşa ceva prin alte oraşe, prin alte cartiere, că altfel nu-mi explic cum de-am realizat că gata, nu mai avem apă caldă.

În aceiaşi iarnă, ne-au luat şi căldura. Iar apoi, bunica a început să plece de cu seară la coadă la carne – avea un scăunel de pescuit rabatabil pe care îl căra cu dânsa, ca să aibă pe ce sta când băgau ăştia carne sau zahăr la BIG, care BIG este astăzi un Megaimage. Ţi-am spus vreodată că se întâmpla ca o coadă din astea să se perpetueze şi pe durata a două-trei zile? Nu? Ah, era tare simplu: se făceau bonuri de ordine şi, pentru mai multă siguranţă, se lăsau şi scăunelele la rând, ca să existe certitudinea că cel plecat, cel învoit să se ducă şi să doarmă, fusese acolo, la coadă, de la bun început, aşa că avea dreptul la carne, ouă, ulei, zahăr, portocale…

Fir-ar să fie, ia-uite cum era să uit! Ţi-am spus vreodată, Lorena, că verişoara mea, cea care îmi povestea despre Beatles şi despre pletoşi a murit? Nu, nu cred că ţi-am spus vreodată… Ei, bine, a murit la vârsta de 17 ani, călcată cu maşina de însuşi Nicu Ceauşescu, la Statuia Aviatorilor, într-o zi de duminică, pe la orele 13.00, iar Nicu Ceauşescu nu a fost judecat niciodată pentru asta.

Ţi-am spus că o iubeam. Sunt zile când cred că dacă scriu, o fac şi pentru că au rămas o sumedenie de lucruri pe care aş fi vrut să i le mai spun, numai că n-aveam cum, fir-ar să fie, n-aveam cum, pentru că nu sunt decât un blestemat de ateu care nu crede în viaţa de apoi… Asta o să te facă să pricepi, Lorena, cele ce o să le spun mai jos. Şi nu, nu-mi pare rău pentru că le voi spune.

În ultimii ani dinainte de 89, iarna, dormeam cu două rânduri de pijamale peste care trăgeam un combinezon din prosop. Ştii ce frig era în case şi mai ştii ca dacă te trezeai cu nişte cafea adevărată, nu prea aveai la ce s-o pregăteşti, că nici gaze nu erau. Ei, trebuie să-ţi mărturisesc că, în frigul ăla, singurul fel în care puteam să adorm era după ce mă gândeam, prosteşte, cum aş comite atentat după atentat împotriva lui Ceaşcă, Nicu, Patrocle.

http://sebastian-corn.tapirul.net/355/nicu-ceasca-patrocle/

Parabole ale raului si judecatii

Despre lumea ambiguua si plina de fisuri in care traim. Un dialog exceptional marca Plesu&Liiceanu.

Televiziunea Romana, TVR1, TVR2, Cultural, International

Vodpod videos no longer available.

Parabole ale raului si judecatii, posted with vodpod

Manole, buldogul cel nou……

In 1982, trei desenatori dadeau nastere unui personaj devenit celebru in filmele de animatie, al carui nume era Manole Buldogul.

Ca si acesta, buldogul Blaga asteapta sa fie ales capitan de vas la PDL-ul vesel, doar doar o da de comoara din Insula Piratilor, care i-au incredintat o misiune…ca  in 1991 si apoi 2001, chestiune cu care este insarcinat se pare, decadal.

” În 91 l-am schimbat pe Iliescu, și bine am făcut. În 2001 l-am schimbat pe Roman și l-am pus pe Băsescu. În 2011 trebuie să-l schimbăm pe Boc”.

Schimbatorul de presedinti si prim ministri  Blaga latra acum mai ferm, conform mizei, deh ! Schimbat la fire si la chip…este in plina turnare a serialului Razbunarea Buldogului, al carui scenariu ne dezvaluie intamplari nemaivazute si neamaiauzite prin care a trebuit sa treaca si sa faca fata, chiar propriilor mateloti, care incearca sa-i fure harta comorii.

Nu precupeteste nici a-l compara pe Boc cu KGB-istul  Iliescu tatal minerilor si cu Petre Roman idolul fetelor de la Apaca, hotarate sa renunte la fumat si la valuta. Unii ar putea fi socati de asemenea declaratie, data in EXCLUSIVITATE noii lui amice Corina Dragotescu, proaspata hidranta promovata de SOV, de un mare Impact ! Se pare ca agreatul opozitiei in cei 21 de ani de democratie de cumetrie a uitat complet propriul background, fiindca altfel nu prea isi avea sens urmatoarea declaratie:

“presedintele partidului trebuie sa fie cu norma intreaga la partid si partidul trebuie sa conduca guvernul, nu guvernul partidul”

Ca atare, sa-i readucem in memorie ca pe langa faptul ca a fost secretarul general al PDL- omul cu teritoriul si sforile in toate partidele – a mai beneficiat si de functii importante in guverne.

• președinte al CFSN (Consiliul Frontului Salvării Naționale) Ștei și vicepreședinte al CFSN Bihor până în anul 1991, când a devenit președinte al FSN Bihor ( fief-ul lui Ilici )
• membru al Comisiei pentru apărare și asigurarea ordinii publice din Camera Deputaților in 1990 ( Ilici l-a folosit ca sa il dea jos pe Roman )
• prefect al județului Bihor in 1992 din partea FSN
• director general la Direcția Regională Vamală Oradea (1993-1996)
• 1996-2000 a făcut parte din Comisia pentru privatizare și administrarea activelor statului, precum și din Comisia pentru administrație publică și organizarea teritoriului
• președinte al PD București
• consilier prezidențial în probleme de apărare, securitate și siguranță națională, șef al Departamentului Securității Naționale al Administrației Prezidențiale in 2004
• Ministru al Administrației și Internelor în guvernul Tariceanu (demisionând din cadrul Administrației Prezidențiale, din 2004 pana in 2007).
• secretar general al Partidului Democrat in 2005
• ministru al Dezvoltării Regionale în Guvernul Boc 1 ( n-am uitat cat a capatat opozitia la faza asta…)
• ministru de Interne în Guvernul Boc 2 (…si  nici pasivitatea la incercarea de puci a USL )

Cu totul intamplator desigur, pentru cine crede in istorii bazate pe coincidente, afacerile sale au constat din :

comisionariat vamal, activități ale instituțiilor financiare și bancare, producție de mobilier (scaune), comerț cu piese și accesorii pentru autovehicule plus participatii la SIF-uri, Romagre si alte oase tocmai bune pentru cainii de preerie romaneasca.

As fi putut intitula articolul ” Uite cine vorbeste ! ” , cine are tupeul sa vrea sa reformeze PDL si cine se compara cu Boc, dar m-a apucat greata si astept nerabdatoare lung metrajul ” Cine rade la urma “..ca si cel cu buldogul Manole din poveste.

Asa ca Blaga….zi HAM si lupta fair play ! Ca sa nu iti spun pe sleau ca trebuie sa te retragi, fiindca ai ros destul 21 de ani, plus ca te iubesti cu opozitia pe tunuri…..

In memoriam…Alex Leo Serban…

 

De ce vedem filme“Înclin să cred că, deşi filmul nu va trăi veşnic ca operă de artă, cu cîteva excepţii, va fi totuşi mijlocul cel mai eficient de a arăta posterităţii cum trăim noi astăzi”, spunea Irving Thalberg.

Astăzi, cu excepţia cîtorva cine-erudiţi şi a “rezervaţiei” de la Hollywood, nimeni nu mai ştie cine a fost Thalberg: deşi a trăit numai 37 de ani (1899-1936), Irving Thalberg a fost – pentru epoca de aur a Hollywoodului – echivalentul unui Berlusconi. Şi chiar mai mult decît atît: lui Berlusconi nu i-ar fi dat niciodată prin cap să-i angajeze pe Fraţii Marx, cum a făcut-o Thalberg! A fost, de departe, cel mai influent producător american, o legendă încă din timpul vieţii, wonder boy-ul companiei Metro Goldwyn Mayer; “Oriunde s-ar aşeza la masă, e-ntotdeauna în capul mesei”, îl descria un contemporan. “E prea bun ca să dureze”, zicea despre el un altul.

Nu ştiu dacă Thalberg şi-a pus vreodată întrebarea din titlul acestui articol; înclin să cred că nu. Îl interesau banii şi ştia, de pildă, că “filmele nu sînt făcute, ci refăcute” – ceea ce era un mod de-a spune că originalitatea nu este obligatorie…

Thalberg este sinonimul unui Hollywood bazat de calcule şi cinism. Iar Hollywoodul este sinonimul Cinematografului – aşa cum este perceput, astăzi, de majoritatea oamenilor de pe mapamond. Cînd spuneau “moving pictures” – mai apoi “movies” -, mogulii din Cetatea Filmului nu se gîndeau la “artă”, ci la $. “Cinema”-ul este un concept european. Iar “film” este, poate, cea mai neutră descriere a ceea ce vedem pe un ecran: nici afacere, nici artă, ci un suport. Spunem: “film”, aşa cum am spune “pînză” – pentru pictură, “hîrtie” – pentru literatură sau “partitură” – pentru muzică. E ceea ce face posibil produsul (adeseori) sau Cinema-ul (rareori). Nu-i de mirare că o artă echivalată cu un suport are un blazon atît de ponosit…

Şi totuşi, de ce vedem filme?

Un răspuns imediat ar fi: pentru că nu mai avem timp să citim şi pentru că n-am devenit încă atît de decadenţi încît să fi pierdut gustul naraţiunilor exemplare. Ne uităm la filme pentru a uita că realitatea nu e un film. Iar atunci cînd ni se pare că este, o supradoză de filme stă, adesea, la originea acestei constatări.

La limită, se poate spune că a vedea filme este o slăbiciune – ca orice ficţiune compensatoare. Vezi un film tocmai pentru că nu vezi, în viaţa ta, racorduri, montaje sau cadraje posibile. Viaţa este, de cele mai multe ori, un blur; filmul este un şarf [Nota 1].

Desigur, aceste melancolice constatări se pot face abia după ce vei fi văzut un film – măcar unul! E nevoie să te fi deprins, cît de rudimentar, cu ceea ce este un film – să-l “recunoşti”: nu e nici literatură, nici pictură, nici muzică, ci toate la un loc. Sau, mai bine zis: este ceea ce nu pot face literatura, pictura sau muzica decît la un loc – iar acel loc este filmul…

Or, de mai bine de o sută de ani – de cînd filmul a venit pe lume -, ne aflăm în situaţia (privilegiată, fireşte, dar nelipsită de riscuri) de a recunoaşte această “nouă” artă (a şaptea) ca fiind un lucru ce ţine de memoria colectivă şi individuală. Nu mai putem avea inocenţa contemporanilor fraţilor Lumière, care vedeau un tren pe ecran pentru prima oară şi aveau impresia că vine peste ei. Acest prim moment – de aurorală “oroare” – s-a risipit precum fumul acelei locomotive. Pentru martorii acelui moment, filmul ca idee şi filmul ca practică s-au confundat într-un acelaşi impact inaugural. Un puşti care vede, astăzi, pentru prima oară un film în sala de cinema (deşi, mult mai probabil, în faţa televizorului) este deja “bătrîn” în comparaţie cu străbunicii săi; “sperietura” sa este în acelaşi timp proaspătă şi perversă. El ştie, deja, că există o chestie care se numeşte “film” şi care înseamnă imagini în mişcare pe un ecran. Pentru că s-a jucat, deja, pe computer, ştie ce este un monitor – un ecran mai mic. Şi pentru că a “downloadat”, deja, ceva imagini de pe net – clipuri sau jocuri -, are idee şi de ce sînt acestea: jucării imateriale. Ca atare, primul său contact cu “filmul” ţine de ceea ce vroiau Thalberg & Co. să obţină de la spectatorii filmelor lor: fidelizarea prin entertainment.

Să ne închipuim un experiment: un adult, care n-a văzut în viaţa lui un film, nu ştie ce e asta pentru că, la o vîrstă foarte fragedă, a fost singurul supravieţuitor al unui accident de avion într-o junglă – să-i zicem “sindromul Tarzan” – află, la maturitate, că există “a şaptea artă” (evident, n-are habar nici de existenţa celorlalte şase). Adică i se proiectează – odată revenit la civilizaţie – un film: chiar Tarzan. Descoperă, cu această ocazie, nu doar că imaginile de pe ecran sînt pline de aventură şi suspans (deşi în alb-negru, ca să rămînem fideli “originalului”!), ci şi că povestea de pe ecran este aidoma celor întîmplate lui… Există, deci, premisele oricărui “produs cinematografic” reuşit: empatie şi entertainment. Acel om – cobaiul experimentului nostru improvizat – va identifica drept film tot ceea ce conţine reţeta de mai sus; tot ceea ce nu conţine această reţetă – să zicem, un film de Bergman, Antonioni sau Godard – va fi privit cu reticenţă şi considerat, în consecinţă, a fi altceva decît film: nu un măr, ci o pară; nu un pantof, ci o cămaşă; nu o uşă, ci o fereastră. Lipsit de orice abecedar al lumii civilizate, şansele ca acel “altceva” să fie integrat noţiunii sale – empirice – despre ce este un film vor fi minime.

Desigur, exemplul invocat aici este pur teoretic, dar el dă seama – pînă la un punct – de ceea ce se întîmplă cu puştiul nostru, devorator de computer şi de televizor, atunci cînd este pus în faţa Cinema-ului. Obişnuit că videogames-urile, cu filmele de acţiune şi – eventual – cu saga Stăpînul inelelor, el nu va “recunoaşte” că Bergman, Antonioni sau Godard fac parte din acelaşi film-bag; faptul că este un exemplar evoluat al speciei umane – adică, la curent cu noţiunea de “Film” şi cu practica IT – nu îi va servi la nimic: sofisticarea lui tehnologică îl aşează pe acelaşi palier de ignoranţă cu adultul crescut în junglă.

Empatie & entertainment: nu e nevoie de mai mult pentru a “gusta” un film produs în uzinele Hollywood.

Dar cred (sper) că putem vedea un film pentru mai mult decît atît. Iar paradoxul face că, pentru aceasta, sofisticarea intelectuală este binevenită, dar nu e o condiţie sine qua non: Claude Lévi-Strauss, de pildă, nu avea o părere prea bună despre Păsările lui Hitchcock pentru că – susţinea el – nu vezi nicăieri, în film, o pasăre răhăţindu-se, aşa cum ştim că se-ntîmplă în realitate… (Michel Foucault, pe de altă parte, era excedat de Ici et ailleurs – unul din cele mai percutante filme ale lui Godard -, căruia nu-i găsea nici un merit.) Nu este vorba, aici, doar de inaderenţa eruditului de tip logocentric la o gîndire în imagini; problema principală este părerea majoritar proastă a intelectualilor umanişti despre o artă asimilată, în principal, Hollywoodului.

Intelectualii care s-au interesat de film (atît de cel hollywoodian, cît şi de Cinema), văzînd în el – de la caz la caz – ceva mai mult decît doar divertisment sau numai divertisment (simptomatic ca divertisment!) sînt relativ puţini: de la Siegfried Krakauer, teoreticianul german – interlocutorul lui Walter Benjamin şi Erwin Panofsky, totodată cel care l-a iniţiat în filozofie pe Adorno – şi pînă la Slavoj Zizek – intelectualul sloven care a scris o carte, Looking Awry, care este o “Introducere în Lacan prin cultura populară” (= Hitchcock) -, trecînd prin Roland Barthes (care a scris despre Antonioni şi Resnais), Susan Sontag (interesată de mai tot ce-nseamnă Cinema provocator: Bresson, Godard sau Jack Smith) şi Umberto Eco (autorul unor delicioase pastişe scenaristice la Antonioni, Godard, Olmi şi Visconti); evident, lista nu este exhaustivă, ci doar – pe cît se poate – semnificativă, excluzînd acei intelectuali sau scriitori care au au făcut ei înşişi film (ca Pasolini) sau au scris, la un moment dat, critică de film (Graham Greene, Guillermo Cabrera Infante…) [Nota 2].

Singurul filozof care a făcut mai mult decît să dedice cîteva pagini de eseu Cinematografului, scriind două opuri fundamentale despre acesta, este Gilles Deleuze: L’Image-mouvement (1983) şi L’Image-temps (1985) sînt cărţile inconturnabile care dau seama, în fine, de importanţa elementului “Cinema” în gîndirea (desluşirea, explicarea) lumii contemporane; cum scria Serge Toubiana – fostul redactor-şef al revistei Cahiers du cinéma, în numărul consacrat lui Deleuze la moartea acestuia -, “Deleuze era cu adevărat cinefil. În sensul tare al termenului. Nu în acela, leneş, la care ne gîndim în general şi care presupune acumularea unei cantităţi impresionante de filme văzute. El a-nţeles, mai bine decît noi şi înaintea noastră, că societatea însăşi era cinema. În sensul în care funcţia cinema întîlnea societatea, şi uneori se ciocnea de ea. În sensul în care trebuia să gîndeşti lumea prin intermediul cinema-ului, şi cinema-ul prin intermediul lumii. A gîndi lumea ca reprezentare, flux de imagini, amestecînd vizibilul şi invizibilul, imaginea şi ideea.” [Nota 3]

Ce nu spune Toubiana este că, încă din 1968, în prefaţa la Différence et répétition, Deleuze vorbea despre necesitatea de a găsi noi metode de exprimare în filozofie: noul tip de discurs filozofic – scria el atunci – ar trebui să se situeze undeva între romanul poliţist şi science-fiction! Şi că ultima “formă de exprimare” a filozofului Deleuze a constituit-o acest Abécédaire în imagini – un fel de “Mitologii” barthesiene servite în pastile televizuale… Deleuze nu “se servea” de cinema (sau de televiziune) pentru a face filozofie; el îngloba – pur şi simplu – vizualul în discutarea lumii: demers onest, riguros şi inevitabil într-o lume dominată de imagini.

Astăzi – mărturiseşte Michel Serres – “nu există institut de cinema în lume care să nu-l aibă pe Deleuze înscris în programă.” Serres se înşală: acel “institut” este UNATC-ul bucureştean.

Deleuze nu este singurul nume important din zona reflecţiei asupra Cinematografului ocultat de programa universităţii amintite: mai este şi Serge Daney. Dacă răspunsul lui Deleuze la întrebarea “De ce vedem filme?” este poate mai aproape de filozofie decît de cinema (deşi…), Daney şi-a consacrat întreaga viaţă acestei întrebări. Sau, mai degrabă – şi fără a exagera cu nimic -, întreaga viaţă a lui Daney a fost răspunsul la această întrebare… Cinefil “pur şi dur”, febril şi impenitent, Daney s-a consumat pînă la ultima suflare pe “frontul” celei de-a şaptea arte: dacă Parisul lui Henric al IV-lea merita o missă, Cinema-ul lui Serge Daney merita o viaţă, trăită fără rest în spiritul cinefiliei celei mai inflexibile.

Exemplaritatea unei asemenea existenţe poate părea, în zilele noastre, extravagantă şi patetică: cine şi-ar mai permite, astăzi, o fervoare comparabilă?! Şi poate că, într-adevăr, nu merită să-ţi dai duhul pe meterezele războaielor estetice – există lucruri mai grave, pe lume, decît dispariţia Cinema-ului în burta Hollywoodului… Dar Daney a crezut, cu tărie, în “zeul” cinematografic şi i-a răspuns, mereu, printr-o istovitoare galeră teoretică: de ce ne-am închina acestui idol? ce găsim atît de exaltant într-un film? cum operează fascinaţia Cinematografului? în ce fel sîntem marcaţi, à jamais, de întîlnirea cu El? Şi, mai ales: cum putem păstra Memoria cinefilă într-o lume a produsului jetabil?

Unul din lucrurile simple transmise de Daney este acesta: cinefilia este o practică discursivă. Ea nu constă “în a vedea filme singur, în penumbră, ci în a nu vorbi timp de o oră şi jumătate, a fi obligat să asculţi, să priveşti şi, în răstimpul orei şi jumătate care urmează proiecţiei, să-ţi scoţi pîrleala vorbind. Iar dacă nu ai cu cine vorbi, poţi scrie, e tot o formă de a vorbi. Deci este vorba, mereu, de a vorbi, de a scrie, cu întreruperi în timpul cărora i se dă cuvîntul filmului. E ca la tenis: se serveşte pe rînd. Iar pentru mine, cinefilia este tradiţia orală, e un ansamblu de practici sociale. Dacă scoateţi unul din termeni, de exemplu dacă nimeni nu mai scrie, atunci dintr-o dată nimeni nu mai vorbeşte, nimeni nu mai vede, căci nu vezi bine lucrurile decît atunci cînd eşti în stare să le spui, să le faci să revină prin cuvînt, fie şi numai pentru a le verifica. Îmi spun că n-aş avea atîta plăcere să revăd un film, aşa cum e el şi aşa cum l-am uitat dacă, în tot timpul acela în care nu l-am văzut, n-aş fi vorbit într-una despre el. Între ceea ce halucinezi despre el, ceea ce vrei să vezi, ceea ce vezi într-adevăr şi ceea ce nu vezi, «jocul» este infinit…” Daney spunea aceste lucruri pe 5 mai 1992, la lansarea revistei Trafic de la Galerie du Jeu de Paume, în ultima sa apariţie publică: transcrierea discursului său ocupă 11 pagini de revistă! [Nota 4] Dincolo, însă, de justeţea şi alegreţea comentariului său, ceea ce impresionează este – încă o dată – impostaţia sa, cvasi-“instituţională”: Daney era acolo la datorie, vorbind, vorbind, vorbind – prelungind, prin aceasta, oficiul de sacerdot al cinefiliei, acea practică “minoritară” aleasă să răspundă la întrebarea: De ce vedem filme?

Este o întrebare ce poate părea naivă sau impertinentă, pedantă sau inutilă… La noi, în orice caz, întrebării acesteia nu i se dă un răspuns – ci nenumărate “răspunsuri” interesate, utilitare, meschine: Vedem un film pentru că n-avem altceva mai bun de făcut, sau ne plictisim, sau ne-am obişnuit, sau de lene, sau (dacă sîntem cinefili) pentru că sîntem atinşi de “microb”, sau (dacă sîntem cinefagi) pentru că vrem să bifăm ultimul film al lui X… Nimeni nu vede un film din disperare, din extenuare sau din poftă de viaţă. Cei “părăsiţi” de gustul acesteia pot cădea, adesea, în capcana de a lua Filmul drept surogat pentru Viaţă: Filmul devine, atunci, ceea ce nu este şi nu trebuie să fie – o manta de vreme rea, un refugiu… Empatia pe care o provoacă, în aceste cazuri, funcţionează ca un ecran opac: te “identifici” cu povestea (personajele) de pe ecran, dar ratezi transparenţa acelui ecran, pe care povestea spusă nu este decît drumul spre altceva – spre un mai departe. Şi acelaşi lucru se-ntîmplă în cazul entertainment-ului: aspirat de ecranul pe care se rostogolesc atîtea glume şi atîtea cascadorii, nu mai eşti decît o minge de ping-pong zvîrlită de colo-colo, cu identitatea făcută praştie şi cu senzaţia – de care nu-ţi dai seama decît după aceea – că s-a consumat un experiment pe pielea ta: ştergerea oricărei individualităţi. Empatia te face să te “regăseşti” într-o massă de ficţiuni compensatoare care te înglobează la grămadă, pe un model formatat; entertainment-ul te aruncă într-un malaxor colectiv, în care orice reacţie personală este anulată prin nivelare generică.

Aceasta nu înseamnă că Hollywoodul este “marele nivelator” al emoţiilor (televiziunea i-a furat, de mult, această sarcină), ci numai că – pentru a înţelege Cinematograful – nivelul Hollywood este un fel de “grad zero”: interesant ca oglindă, inoperant ca instrument. Vedem filme hollywoodiene (şi eu, unul, o fac – cu poftă şi voie bună!) pentru a “descoperi”, în spatele lor, lumea pe care o ştim, împachetată strălucitor: Viaţa nu e o cutie cu bomboane, Hollywoodul este! Dar dincolo de “cutia cu bomboane” există Viaţă – inclusiv viaţă cinematografică – şi, pentru revelarea ei, Hollywoodul (cu excepţiile ştiute: Hitchcock, de pildă…) este la fel de inutil ca o poleială în formă de cheie folosită la deschiderea unei uşi.

Note:

1. Şarf (în jargonul meseriei): clarificare a unei imagini.
2. În România, interesul pentru film e de găsit la intelectuali precum M. Ralea, N. Steinhardt, Ov. S. Crohmălniceanu…
3. “Le cinéma est deleuzien”, în Cahiers du cinéma nr. 497, decembrie 1995, pag. 20.
4. “Propos de Serge Daney”, în Cahiers… nr. 458, iulie-august 1992, pp. 60-71.

(Articol apărut iniţial în Idei în dialog, mai 2005)

http://atelier.liternet.ro/articol/4199/Alex-Leo-Serban/De-ce-vedem-filme.html

Drum bun  si linistit Leo……..

Copilaria lui Icar – maine premiera de gala

Maine va avea loc gala de prezentare a filmului Copilaria lui Icar, o coproductie franco-elvetiano-romana, la The Light Cinema, ora 19- regia Alex Iordachescu.

Elena Burlan…o judecatoare miloasa cu inculpatii milionari

O stire de pe Hotnews mi-a atras ieri atentia.Iata cum suna…

Judecatoarea Elena Burlan de la Tribunalul Bucuresti a decis schimbarea magistratului Camelia Bogdan din dosarul lui S.O.Vantu pe motiv ca procesul se desfasura prea repede. Parchetul General a reclamat-o, luni, pe Elena Burlan la CSM, pentru nerespectarea normelor de procedura cu grava neglijenta. Printre succesele inregistrate de Elena Burlan in cariera de magistrat se numara achitarea medicului Serban Bradisteanu, acuzat de o mita de 4 milioane de euro, sau a medicului Tranca, acuzat ca a violat o fata de 17 ani, scrie AncheteOnline.ro.

Dupa ce ai citit o asemenea stire, te intrebi firesc,ce vraji o mai fi facut madame Burlan in cariera ei ? Asa ca am luat guagalul la puricat. Si am avut parte de noi surprize…

Ziarul Ring 04.12.2009—Elena Burlan a fost implicată, de-a lungul timpului, în mai multe scandaluri, fiind chiar cercetată pentru fals intelectual şi abuz în serviciu, în 2000, după ce a reuşit să devină proprietara a două apartamente în centrul Capitalei. Ancheta s-a întins pe mai mulţi ani, Elena Burlan fiind scoasă până la urmă de sub urmărirea penală.

Într-un top al celor mai contestate sentinţe date de judecătorii Tribunalului Bucureşti în cursul acestui an, achitarea medicului Şerban Brădişteanu ar putea fi VOTATă printre primele cinci, la fel ca şi pedeapsa de patru ani de închisoare cu suspendare pentru tentativă de omor primită de Răzvan Trancă. Mai ales că ambele decizii îi aparţin aceluiaşi magistrat, Elena Burlan. Aceasta nu este însă unica asemănare dintre cele două cazuri. Atât Brădişteanu, cât şi Trancă au beneficiat de serviciile aceluiaşi avocat, celebra Alice Drăghici.

Biografia judecatoarei Burlan e din ce in ce mai interesanta ,asa ca am continuat cercetarile…si am tot gasit noi informatii…

Elena Burlan, sosita in Bucuresti, de la Craiova, a fost casatorita cu cetateanul sirian Asaad Sakhni .Impreuna, la 12.03.2001, au cumparat cu suma de 3000 dolari , o casa cu 5 camere in Bucuresti. Acest imobil a cauzat numeroase plangeri penale.
In cazul in care va asteptati ca doamna Burlan sa se opreasca aici ,va atentionez ca mneaei are ambitii mari.

Luni, 30 Noiembrie 2009-Autor: Cristi Ciupercă
Artizanul eliberării lui Becali şi alţi magistraţi controversaţi vor la Curtea Supremă

De la Tribunalul Bucureşti vrea să promoveze la instanţa supremă şi Elena Burlan, magistratul care urmează să pronunţe soluţia în dosarul în care medicul Şerban Brădişteanu a fost trimis în judecată de DNA pentru luare de mită. Candidatura pentru un loc de judecător la Curtea Supremă – Secţia Penală şi-a mai depus-o şi vicepreşedintele Tribunalului Vrancea, Costică Diţă, Mihai Oprescu, Veronica Cîrstoiu şi Daniela Panioglu, ultimii trei de la Curtea de Apel Bucureşti.

Cam asta este justitia romaneasca.Dupa 1990, justitia a preluat rolul fostei securitati.In sensul ca acum ei curata mizeria mafiei politico-oligarhice si ii asigura libertatea si prosperitatea.Cazul de mai sus este doar unul dintre multele semnalate in presa .Trist…

 

UPDATE…….  Noi vraji comise de magistratii romani…justitia,aceasta noua securitate a mafiei politico-economice.

 

Romania Libera -6 aprilie 2011

Dinel Staicu şi-a schimbat numele în Dinel Nuţu. Omul de afaceri este dat în urmărire naţională.

Deşi ar fi trebuit încarcerat imediat, Dinel Staicu a dispărut şi este căutat de poliţişti în toată ţara pentru a-şi ispăşi condamnarea de şapte ani de închisoare. Potrivit surselor RL, judecătorii nu i-ar fi impus lui Staicu şi interdicţia de a părăsi ţara.

 

Condamnat definitiv, luni, la şapte ani de închisoare pentru devalizarea fostei Bănci Internaţionale a Religiilor (BIR), Dinel Staicu refuză să se predea autorităţilor pentru a fi încarcerat în vederea executării pedepsei.

Poliţia a anunţat ieri că l-a dat în urmărire naţională şi în consemn la frontieră ca urmare a faptului că nu a fost găsit nici la domiciliul din Bucureşti, nici la celelalte domicilii din Craiova, şi nici la sediile societăţilor pe care le controlează. Surse judiciare au declarat pentru România Liberă că, deşi procurorii DNA ceruseră impunerea unei interdicţii de a părăsi ţara pe numele fostului preşedinte al SIF Oltenia, magistraţii ar fi respins solicitarea.

Curtea de Apel Bucureşti a decis ieri că Dinel Staicu trebuie să execute şapte ani de închisoare pentru fraudarea BIR, aceeaşi pedeapsă primind-o şi Ion Popescu, fostul preşedinte al băncii, care a sprijinit acţiu-nea frauduloasă a baronului SIF Oltenia. Prejudiciul total reţinut de procurorii DNA în sarcina lui Staicu şi a celorlalţi şi confirmat de judecători este de 187 miliarde lei vechi.

 

 

 

O poveste japoneza…

Povestea oamenilor de la reactorul Fukushima nu este o poveste despre un cutremur, sau despre cinismul care te poate orbi sau despre cum politica te face cinic. Sau cum cineva care are intentii bune poate triumfa impotriva sanselor. Sau cum nu esti niciodata prea batran pentru mantuire.  Toate acestea sunt povesti romanesti de spus la televizor…

Povestea japoneza este o poveste despre cum poate avea un oras suflet, ca orice lucru in viata si cum acest suflet este mentinut viu, datorita oamenilor din comunitate si de oriunde se aduna pentru a rezolva ceva.

Povestea japoneza nu este  un concept , ci o filosofie greu de inteles in afara Japoniei, care se bazeaza pe un cod al loialitatii si onoarei inaintea vietii, codul Bushido scris acum 300 de ani de invatatorul confucianist si expertul militar Taira Shigesuke si care are sapte principii de baza:

Gi: decizia corecta, luata cu sange rece, atitudinea corecta, adevarul.

Yuu: curaj pana la eroism.

Jin: iubire universala, generozitate fata de oameni, compasiune.

Rei: actiune corecta – o calitate esentiala, bunavointa.

Makoto: sinceritate totala, onestitate.

Meiyo: onoare si glorie.

Chuugi: devotiune, loialitate.

Un poem al lui Motoori Norinaga spune …

Întrebat de spiritul Japoniei,

Aș spune

Că acesta este

Precum floarea cireșului sălbatic

Strălucind în soarele dimineții.

Si aceasta este ce scrie povestea…responsabilitati personale, indatoriri publice, relatii de familie, educatie, finante, un Cod care continua sa modeleze societatea japoneza de 300 de ani. Poate ca a venit vremea sa vorbim despre acel cod al mentalitatii, pe care il scriam acum un an, aici …….

Sa scriem Codul mentalitatii impreuna !