Che sau fanatismul by Ion Stanomir

A fi de extremă stângă este, în anii din urmă, în România, ca şi aiurea, un mod de a indica, intelectual, apartenenţa la un curent care este prin excelenţă „cool”. De la critica anticomunismului până la critica statului neoliberal, temele sunt familiare şi circulă, previzibil, de la o voce la alta. Reperele de la care se revendică această nouă direcţie sunt predictibile, la rândul lor: invocarea lui Alain Badiou este, fireşte, una dintre piesele canonului ideologic.

 

Pe acest drum, luminos, al anticapitalismului romantic, întâlnirea cu Che Guevara nu poate  întârzia să se producă; de dincolo de moarte, din încremenirea posterului său, Guevara veghează asupra noilor generaţii care vin să se închine la templul unei iubiri pierdute, dar niciodată trădate. Este acesta un sindrom cultural şi politic în ecuaţia căruia bovarismul se combină cu venerarea imoderaţiei politice, un sindrom care are ca punct de pornire căutarea revoluţionară a lui Guevara însăşi.

Şi totuşi, dincolo de aura christică pe care unii au încercat să i-o atribuie, postum, în descendenţa unei (impure) sinteze de creştinism, marxism şi violenţă politică, „Che“ ramâne  unul dintre cei mai ortodocşi/ rigizi gânditori pe care stânga radicală i-a produs, după al doilea război mondial. Rebelul fără cauză este, la o lectură ce trece de epiderma mitului în perpetuă expansiune, un intelectual fidel, până la capăt, proiectului societal modelat de gnoza sovietică.

Examinat clinic, ca un fragment de viaţă intelectuală al anilor şaizeci, „Che“ este un bun conducător de locuri comune: moartea sa revoluţionară nu anulează sentimentul de conformism ideologic pe care îl resimţi, recitind textele sale adunate, canonic, de exegeţii săi. Atunci când invocă, în cheie escatologică, lupta împotriva  Statelor Unite ca o luptă împotriva celui mai neînduplecat inamic al libertăţii şi geniului uman, „Che“ se află într-o  companie ilustră, ce nu încetează să se extindă, iconic, reunind  efigiile, atât de paradoxale, ale lui Chavez sau Ahmadinejad.  Antiamericanismul este legatul cel mai durabil pe care marxismul, oricât de eretic în aparenţele sale, îl lasă  radicalilor de astăzi : religia comunistă  îşi află în această celebrare a urii  expresia sa clasică. Demonizarea „americanului” generic este liantul ce conferă unitate de acţiune unei familii de spirite ce reconciliază, ecumenic, stereotipurile dreptei şi stângii extreme interbelice.

Căci  identitatea lui „Che”, ( evocat, poematic, ca un cavaler fără de teamă şi prihană al revoluţiei trădate) este, funciarmente,  aceea a unei fanatic impenitent. Grotescul teoriilor  sale economice, rigiditatea procustiană cu care a desenat rolul  sindicatelor în noua lume socialistă   se subsumează unui ethos ce privilegiază, programatic, imoderaţia ca scenariu de resurecţie şi purificare a comunităţii în curs de eliberare. Capacitatea de seducţie a lui „Che” se cere căutată în  această transfigurare/sublimare mediatică  a fanatismului:  deconstruind un scenariu hollywoodian clasic,  „Che” devine un rebel cu o  cauză, un Pancho Villa/Zapata  ce îmbracă cămaşa dialectică  a marxismului pentru a predica o evanghelie a urii. Într-unul dintre pasajele care sunt o mise en abîme a propriei sale obsesii intelectuale, „Che” respinge  “ moderaţia” ca  o formă de compromis cu  „colonialismul”: moderaţiii, argumentează „Che” cu o vigoare şi tăietură de frază staliniste, sunt cei ce trădează sau cei cărora le este frică. „Moderaţii “ se înstrăinează de  poporul  care este, prin chiar natura  sa, insensibil la moderaţie.

Din acest punct al diabolizării „moderaţiei”, fanatismul lui „Che” îşi reia locul în colecţia de imagini a secolului XX. În această gnoză ce aspiră să devină o filosofie a guvernării, căutarea imposibilului se traduce prin mobilizarea potenţialului  de resentiment în care revoluţia îşi află principalul său aliat. Ecoul lui „Che”  este maxim acolo unde „ura de sine” occidentală sau  ostilitatea naţiunilor postcoloniale  acordă fanatismului respectabilitatea unei discipline a mântuirii. Din jungla din Congo până pe baricadele occidentale, umbra lui „Che”  creşte, din ce în ce mai puternică, ca un semn al unui timp ieşit din matca sa.  Lupta de clasă este, în acelaşi timp, o luptă între rase, iar ferocitatea ei, cum notează Niall Ferguson, este una dintre cheile de acces în interiorul secolului XX.   Şi poate că tocmai această simplitate geometrică a profilului intelectual al lui Guevara explică trecerea, intactă, a mitului, peste  Rubiconul anului 1989.

Ura, al cărei  nume secular  este fanatismul politic, nu poate fi evacuată din consistenţa umanităţii. O dată fantasmele  melioriste abandonate, ceea ce se  poate întrevedea este capacitatea  resentimentului  de a se reintruchipa, proteic. Imposibil de exorcizat,  spectrul lui „Che” este prezenţa profetică ce animă aceste ridicări difuze, violente şi  obtuze. Povestea lui  „Che” este una fără de sfârşit.

Ioan Stanomir

http://www.clubromania2020.ro/2011/03/che-sau-fanatismul/

Explore posts in the same categories: ferma animalelor

Tags: , , , ,

You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: