Eminescu ca om…..

Era o frumusete. O figura clasica incadrata de niste plete mari negre: o frunte inalta si senina, niste ochi mari si in aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru; un zambet bland si adanc melancolic. Avea aerul unui sfant tanar coborat dintr-o icoana, un copil predestinat durerii, pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

– Ma recomand, Mihail Eminescu.

Asa l-am cunoscut eu.
Cata filosofie n-am depanat impreuna toata noaptea aceea cu nepregetul varstei de saptesprezece ani.
Ce entuziasm! Ce veselie!
Hotarat, inchipuirea nu ma inselase… Era un copil minunat.
Intr-o noapte ma pusese in curentul literaturii germane, de care era incantat.

– Daca-ti place asa de mult poezia, trebuie sa si scrii, i-am zis… am aflat eu ca dumneata ai si scris.

– Da, am scris.

– Atunci, ? si mie-mi place poezia, desi nu pot scrie, ? fii bun si arata-mi si mie o poezie de dumneata.

Eminescu s-a executat numaidecat…

* Asa l-am cunoscut atuncea, asa a ramas pana in cele din urma momente bune: vesel si trist; comunicativ si ursuz; bland si aspru; multumindu-se cu nimic si nemultumit de toate; aici de o abstinenta de pustnic; aci apoi lacom de placerile vietei; fugind de oameni si cautandu-i; nepasator ca un batran stoic si iritabil ca o fata nervoasa.Ciudata amestecatura! Fericita pentru artist, nenorocita pentru om!…

* Acest Eminescu a suferit multe, a suferit si de foame. Da, dar nu s-a incovoiat niciodata: era un om dintr-o bucata si nu dintr-una care se gaseste pe toate cararile.

Generatii intregi or sa suie cu pompa dealul care duce la Serban-Voda, dupa ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, si o bucata din care sa scoti un alt Eminescu nu se va mai gasi poate… 1889, iunie 18″.

I. L. Caragiale in Opere III


Avand a pleca in acea vara la bai in Austria, hotarai sa ma opresc la Viena catva timp pentru a face cunostinta cu Eminescu si a petrece cu dansul o bucata de vreme. Dar nu l-am instiintat de sosirea mea, voind sa-i fac o surprindere. Ajuns la Viena ma dusei la cafeneaua Troidl din Wollzeile, unde stiam ca este locul de adunare al studentilor romani si ma asazai la o masa deoparte langa o fereastra, de unde fara a fi bagat in seama, puteam observa pe toti tinerii ce vorbeau intre dansii romaneste. Erau multi adunati in ziua aceea, unii pareau mai inteligenti, altii mai putin, dar mai toate figurile aveau expresiuni comune, incat imi zisei ca Eminescu nu poate sa fie printre dansii. Deodata se deschide usa si vad intrand un tanar slab, palid, cu ochii vii si visatori totodata, cu parul negru, lung, ce i se cobora aproape pana la umeri, cu un zambet bland si melancolic, cu fruntea inalta si inteligenta, imbracat in haine negre, vechi si cam roase. Cum l-am vazut am avut convingerea ca acesta este Eminescu, si fara un moment de indoiala m-am sculat de pe scaun, am mers spre dansul, si intinzandu-i mana, i-am zis:
– Buna ziua, domnule Eminescu!”.
Tanarul imi dadu mana si privindu-ma cu surprindere:
– Nu va cunosc”, raspunse el cu un zambet bland.
– Vedeti ce deosebire intre noi, eu v-am cunoscut indata.
– Poate nu sunteti din Viena?
– Nu.
– Dupa vorba sunteti din Moldova… poate din Iasi?…
– Chiar de acolo.
– Poate sunteti domnul… Iacob Negruzzi? zise el cu sfiala.
– Chiar el.
– Vedeti ca si eu v-am cunoscut.

Iacob Negruzzi in Amintiri din “Junimea”

Daca ne-ar intreba cineva: a fost fericit Eminescu ? am raspunde: cine e fericit? Dar daca ne-ar intreba: a fost nefericit Eminescu? am raspunde cu toata convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era prin urmare pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plangerea marginita a unui egoist nemultumit cu soarta sa particulara, ci era eternizat sub forma mai senina a melancoliei pentru soarta omenirii indeobste; si chiar acolo, unde din poezia lui strabate indignarea in contra epigonilor si a demagogilor inselatori, avem a face cu un simtimant estetic, iar nu cu o amaraciune personala. Eminescu, din punct de vedere al egoismului, era cel mai nepasator om ce si-l poate inchipui cineva, precum nu putea fi atins de un simtimant prea intensiv al fericirii, nu putea fi expus la o prea mare nefericire. Seninatatea abstracta, iata nota lui caracteristica, in melancolie ca si in veselie. Si lucru interesant de observat: chiar forma nebuniei lui era o veselie exsultanta.

Cand venea in mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care isi castigase de mult inima tuturor, si ne aducea ultima poezie ce o facuse, o refacuse, o rafinase, cautand mereu o forma mai perfecta, o cetea parca ar fi fost o lucrare straina de el. Niciodata nu s-ar fi gandit macar sa o publice: publicarea ii era indiferenta, unul sau altul din noi trebuia sa-i ia manuscrisul din mana si sa-l dea la Convorbiri Literare!

Titu Maiorescu in Eminescu si poeziile lui

Eminescu si-a petrecut toate clipele vietii lui lucrand, fiindca nu se socotea indeajuns pregatit pentru ceea ce vroia sa faca, si e foarte putin ceea ce ne-a ramas de la dansul, iar din putinul acesta partea cea mare sunt lucrari dupa parerea lui inca neispravite, pe care le-a publicat cu inima indoit si cedand staruintelor puse de altii.

Numai rar de tot se intampla, ca sa fie multumit si el insusi de ceea ce a scris, si nemultumit era  nu de ceea ce a zis, ci de forma, in care ii era reprodusa gandirea.
– Nu e asta?, zicea el cuprins de neastampar, si era in stare sa tina manuscriptul ani de-a randul in saltarul “mesei de brad”, sa revada mereu ceea ce a scris ori sa scrie in mai multe randuri acelasi lucru, caci cea mai frumoasa icoana e stricata si ea, daca a ramas intr-insa o pata ori un colt neispravit.

Exigentele lui in ceea ce priveste forma erau atat de mari, incat nu se multumea, ca limba, ritmul si rimele sa-i fie de o corectitate desavarsita si sa se potriveasca cu simtamantul reprodus, ci tinea ca muzica limbii sa fie si ea astfel alcatuita, incat sa simta ceea ce voieste el si cel ce nu intelege vorbele.

Aceasta si era una din cele mai constante preocupari ale lui pana in ziua, in care i s-a curmat lucrarea.

Ioan Slavici  in Eminescu si limba romaneasca

Advertisements
Explore posts in the same categories: inspiratie

Tags: , , , , , ,

You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.

3 Comments on “Eminescu ca om…..”

  1. mihaibeltechi Says:

    EMINESCU

    ianuarie 14, 2010 in Uncategorized (Edit)

    Copil fiind, la Ipoteşti ,
    În drumul său, către izvoare
    şi mistuit de foc lăuntric
    şi de o patimă ce doare,
    a legănat în braţe dor
    stropit cu lacrimă de tulnic.
    Bătrîni din sat , cu plete dalbe
    I-au desluşit domol chemarea
    din cronicile de demult .

    Trecut-au anii şi apoi,
    suferind cu Veronica ,
    într-o horbotă de dor
    işi punea visele toate
    când scria, sfâşietor ,
    A murit iubirea noastră,
    Floare Albastră,
    Floare Albastră.

    Copilului cu ochi senini
    i se părea c-aude aievea
    Al bătăliilor tumult .
    Purta atîtea vise -n braţe,
    Când , de la Nistru pân la Tisa
    plângind cu lacrimi grele,amare
    Tot românul plânsu-i-sa.
    în murmur tremurat de fluier ,
    în plânset tainic, de caval …

    Trecut-au anii şi apoi,
    suferind cu Veronica ,
    într-o horbotă de dor
    işi punea visele toate
    când scria, sfâşietor ,
    A murit iubirea noastră,
    Floare Albastră,
    Floare Albastră.

    Visa în noaptea înstelată
    Când turmele urcau pe deal ,
    urmând pe baciul Mioriţei,
    cel aprig blestemat de soartă
    Să nu mai vadă vreodată
    Măicuţă bătrînă, cu brâul de lână,
    Maică adorată, binecuvântată.

    Trecut-au anii şi apoi,
    suferind cu Veronica ,
    într-o horbotă de dor
    işi punea visele toate
    când scria, sfâşietor ,
    A murit iubirea noastră,
    Floare Albastră,
    Floare Albastră.

    A fost vrăjit de glas de doină
    şi ropot dulce de izvor,
    Poate,cîndva, la ceas de seară,
    poate,cîndva,la ceas de dor
    A plâns cu lacrimă fierbinte
    morţii rămaşi fără morminte,
    dureri, trădările şi neamul
    ce înfrăţit cu râul ,ramul
    A înfruntat multe furtuni ,dar,
    cum se spune din străbuni,
    Lăsă urmaşilor o ţară.

    Trecut-au anii şi apoi,
    suferind cu Veronica ,
    într-o horbotă de dor
    işi punea visele toate
    când scria, sfâşietor ,
    A murit iubirea noastră,
    Floare Albastră,
    Floare Albastră.

    Mihai Beltechi, 14 ianuarie 2010

  2. amanda13 Says:

    cu Eminescu eu am o relatie foarte speciala, mai cu seama fiindca l-am nedreptatit ani de zile.
    In liceu l-am urat cu pasiune, era pentru mine brontozaurul necesar caruia ii erau lipite nejustificat etichete de tip “poet national” si “geniu” din lipsa de altcineva. Mai mult, aveam senzatia ca toata popologhia aia filozofica pe marginea operei lui e o cretinatie, iar el nici macar n-a fost in pas cu timpul in care s-a manifestat Romantismul si era, asadar, inca de pe vremea sa desuet.

    Cand am intrat la facultate la un moment dat a trebuit sa scriu ceva mai elaborat despre opera lui. Si am intrat in angoasa caracteristica “ce dracu’ sa scrii despre o opera despre care s-a scris totul???”. asa ca mi-am zis ca singura solutie este sa uit de toate textele consacrate si de toata interpretarea pe care mi-a bagat-o scoala pe gat si sa-l citesc pur si simplu! Si l-am citit, si l-am citit… 🙂

    Inutil sa spun ca m-am indragostit de el nebuneste si mi-am dat seama ca este chiar un poet excelent! Ca nu e deloc nici desuet, insa modalitatea prin care scoala ne apropie de el este pur si simplu imbecila!
    Imi amintesc ca am scris atunci o lucrare care nu avea absolut nicio legatura cu nimic din critica romaneasca, ca si cum aceasta nici nu ar fi existat. Unii m-au felicitat, altii au ridicat din sprancene. Dar nu mi-a pasat prea mult nici de unii nici de altii, ci faptul ca mi-l insusisem in sfarsit, facusem pace cu Eminescu in sinea mea, il aveam undeva acolo in piramida mea culturala personala. De atunci i-am ramas acelasi mare fan!

    P.S. Pentru mine Eminescu a fost cu siguranta un spirit mai ludic si mai senin decat povestile cu schopenhauereanismul. Si mai destept… de aici si actualitatea operei lui care din pacate multora le scapa 🙂

    Iar asta mai ales in unele texte mai putin cunoscute

    http://ro.wikisource.org/wiki/Mitologicale

    “Regele-ntinde bătrânele-i membre şi horăieşte.
    Până-n fundul pământului urlă: peştere negre
    Şi rădăcinile munţilor mari se cutremură falnic
    De horăitul bătrânului crai. Iară-afară
    Vezi un ger bătrân şi avar cu faţa mâhnită,
    Cărăbănind al zorilor aur în saci de-ntuneric
    Ca să-l usuce-n rubine. Cu-ncetul, cu-ncetu-nserează…
    Soarele, ca să împace marea, la ea se apleacă,
    Lin netezeşte-a ei faţă albastră şi-adânc se uită
    În luminoasele valuri a ei şi sânu-i dezmiardă
    Cu tot aurul razelor lui. La pământ se mai uită…
    Florile toate ridică la el cochetele capuri
    Copilăroase şi ochii lor plini de zădarnice lacrimi…
    Pe grădini se mai uită, pe-alei de vişini în floare
    Şi de cireşi încărcaţi, de salcâmi cu mirosul dulce.
    Pe-acolo se primblă o fată-n albastru-mbrăcată,
    Părul cel blond împletit într-o coadă îi cade pe spate…
    Ca Margareta din Faust ea ia o floare în mână
    Şi şoptea: mă iubeşte… nu mă iube… mă iubeşte!
    Ah! boboc… amabilă eşti… frumoasă şi ­ proastă,
    Când aştepţi pe amant, scriitor la subprefectură,
    Tânăr plin de speranţe, venind cu luleaua în gură…
    Soarele-a apus, iar luna, o cloşcă rotundă şi grasă,
    Merge pe-a cerului aer moale ş-albastru şi lasă
    Urmele de-aur a labelor ei strălucinde ca stele.
    Iar de a doua zi se scoală bătrânul şi urcă Rarăul
    Numai în cămeşoi, desculţ şi fără căciulă
    Şi se scarpină-n cap ­ somnoros ­ uitându-se-n soare.”

    Si http://ro.wikisource.org/wiki/Umbra_lui_Istrate_Dabija-voievod

    “La voi în lumea ceealaltă,
    Fiind cu milă şi dirept,
    M-a pus cu sfinţii laolaltă
    Şi-n rai mă duseră de-a drept.
    Dar cum mai pune Sfântul Petre
    La rău canon pe-un biet creştin!
    Când cer să beau, zice: ,,Cumetre,
    Noi n-avem cimpoieri şi vin.

    Şi totuşi domn fusesem darnic
    Şi bun de inimă cu toţi.
    De câte ori l-al meu păharnic
    Umplut-am cupa numai zloţi!
    Că ce sunt recile mademuri,
    Ce aur, pietre şi sidef
    Pe lângă vinul copt de vremuri,
    Pe lâng-un haz, pe lâng-un chef.

    Împresurat-am eu şi Beciul
    Cu oaste bună şi strânsuri;
    Soroca, Vrancea şi Tigheciul
    Trimis-au mii viteze guri
    Să certe craii cu mânie…
    Ce-mi pasă? Mie deie-mi pace
    Să-mi duc Moldova-n bătălie
    Cu mii de mii de poloboace.

    Atunci când turcii, agarenii
    Mureau în iuruş cu halai,
    Oştirea noastră, moldovenii
    Se prăpădeau într-un gulai.
    Şi zimbrul cel cu trei luceferi
    Lucea voios pe orice cort.
    Precum ne-am dus, venirăm teferi
    Şi toţi cu chef şi nime mort.

    Nici vin cu apă n-am să mestec,
    Nici dau un ban pe toată fala.
    De-aceea n-am nici un amestec
    Oriunde nu îmi fierbe oala.
    Când calcă ţara hantatarii,
    Eu bucuros în lupte merg,
    Când între ei se bat magarii,
    În fundul pivniţei alerg.

    Se certe ungurii şi leşii…
    Ce-mi pasă mie? La Cotnari
    Eu chefuiam cu cimpoieşii,
    Cu măscărici şi lăutari:
    Şi sub umbrarele de cetini
    Norodu-ntreg juca şi bea,
    Iar eu ziceam: să bem, prietini,
    Să bem, pân- nu vom mai putea.”

  3. Diana Says:

    Felicitari!

    EMINESCU INTERZIS. GANDIREA POLITICA

    SPRE EMINESCU RASPUNS ROMANESC LA AMENINTARILE PREZENTULUI SI LA PROVOCARILE VIITORULUI

    Aceste carti sint publicate cu CopyLIBER (au copierea, traducerea, difuzarea neingradite si gratuite).

    Daca aveti html-ul dezactivat: cu PASTE asezati link-ul in browser si, apoi, apasati ENTER.


Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: